Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

...la distracţie se cunoaşte!

        Constantin Stan


Aud, citesc, mi s-a împuiat capul cu această justificare: televiziunea e distracţie. E divertisment. E show. E entertainment! Buuun! Ce vrea să însemne asta? Că vine omul obosit, sictirit de la slujbă, de pe autobuzele RATB, din traficul infernal (dacă are maşină), nu are chef nici de lucruri serioase cum ar fi disputele cu nevasta, nici de lecturi care să-i pună mintea pe moaţe, şi vrea să se relaxeze, să se destindă, să iasă din posomoreală, să caşte gura la ceva plăcut. Ce-i oferă televiziunile noastre autohtone, comerciale, cele care nu prididesc în a-şi face din divertisment noua religie, iar din rating (adică din noi care ne pironim în faţa micului ecran) zeul la care se închină? Să lăsăm partea cu politica, unde e jale mare, să nu băgăm în seamă nici violurile, crimele, accidentele de la ştiri, nici măcar o bună parte a filmelor nu o trecem la această categorie decât dacă, prin absurd, am crede că sensibilitatea omului modern este identică celui antic ce se purifica prin spaimă. Şi ajungem la emisiuni de divertisment, relaxante, pentru toate vârstele şi toate gusturile. Probabil că realizatorii lor au luat din cartea de bucate doar un singur fel: ghiveciul călugăresc. Indiferent cum s-ar numi, imune la cine e vedeta aşezată moţ pentru a face rating, toate seamănă între ele pentru că toate au acelaşi principiu de organizare: aleatoriul. Ştiu, din culisele multor emisiuni, că există un desfăşurător, un set de invitaţi, uneori chiar o brumă de subiect. Încep însă problemele: unii invitaţi declină oferta chiar în ultima clipă (în buna tradiţie a românului care te anunţă că nu mai vine la o întâlnire când tu deja eşti în trafic, dar se scuză duios: „sper că nu te-am încurcat!“), alţii sunt hotărâţi de la bun început să spună numai ce au ei de spus (şi de obicei vin să îşi facă reclamă şi turuie, turuie, turuie despre „noul meu album (pe) care vă invit să-l ascultaţi“, „proiectele mele (pe-ul e facultativ, n.n.) care o să le fac“ etc.). Platoul se umple, moderatorul scapă din mână emisiunea şi se instalează haosul: toată lumea vorbeşte (fără ca nimeni să mai asculte), toată lumea vorbeşte, dar vorbeşte în acelaşi timp, încep improvizaţiile (‘geaba vrea să fie prezentatorul isteţ şi să le dea un aer de firesc cu „ah, da, acum trebuia să fie…“, „am uitat să-l întreb..,“, „dar unde-i…“), play-back-urile sunt jenante (dacă nu s-a făcut măcar o minimă regie). Publicul e greu de urnit la dans, la râsete (chiar dacă-i plătit pentru asta). La ce să te uiţi, cum să te relaxezi? Cu Dan Negru căruia i s-a dus buhul de mare animator de distracţii? Bietul om are o voce atât de spartă încât te zgârâie direct pe creier, este atât de agitat încât te gândeşti că isteria nu e numai apanajul femeilor! Omul are un mare defect: nu îşi poate coordona mişcările, ceea ce te face să crezi că este un atom în cea mai pură mişcare browniană. Talmeş-balmeş-ul continuă cu iarmarocul de pe platou: costume populare cu rapsozi de serviciu (m-am plictisit şi de ăia din Maramureş ca de manelişti), cu fuste scurte şi decolteuri de străzi deocheate, cu umorişti care nu au niciun haz şi cu un public mai degrabă greoi (inclusiv la trup!) decât o sursă de bună dispoziţie. Teo (Trandafir) devine pe zi ce trece mai ridicolă în încercarea ei de a o copia Oprah (mai are să îşi dea cu nişte cremă de ghete „Guban“ pe faţă), dar şi în autopastişare. Mutrişoara rotunjoară a lui Măruţă îmi inspiră îngrijorări cu privire la putinţa lui de a se maturiza. Mai plictisitor e că invitaţii sunt aceiaşi. Cu o generozitate suspectă, ei sunt împrumutaţi de la unul la altul, amintindu-mi de un banc al sărăciei absolute din vremea comunismului: „Tanti Lenuţa –zice copila vecinei – v-a rugat mama să ne împumutaţi şi nouă osul pentru ciorbă“! Luni am văzut-o pe Monica Columbeanu (cacofonie permisă!) la Măruţă, marţi – la Capatos, azi e miercuri şi probabil că va fi la Teo, joi – la Radu Moraru, vineri – la Roxana Iliescu, duminică – la Mihaela Rădulescu. Nu ştiu ce va face sâmbătă. Se va plictisi acasă, iar noi ne vom uita la reluările de luni, marţi, miercuri, joi, vineri. Despre ce ne oferă emisiunile de umor voi vorbi altădată, spunând acum că buna părere pe care o avem noi, românii, despre noi – că am avea umor – este departe de adevăr.


Mă uit totuşi la ceva. Şi mă relaxez. Chiar îmi place. Este vorba de „Megastar“. Are un aer de prospeţime, de naturaleţe şi de bum simţ. Am descoperit doi oameni admirabili şi doi foarte buni pedagogi – Adrian Despot şi Răzvan Mazilu – în juriul acestei emisiuni. Dacă nu ar fi bruiată de strâmbăturile Andreei Raicu şi de prezenţa ei de cocor uitat de cârd aş fi spus chiar că e perfectă. Perfectă pentru o seară în care vrei să uiţi de necazuri, de griji, de crime, corupţie, politicieni tâmpiţi, blaturi din fotbal, umorişti fără niciun Dumnezeu şi o mulţime de români care nu ştiu să lege două vorbe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul