Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singura speranţă rămâne în carte, fie că e tipărită sau e e-book

        Vasile Ernu

Interviu realizat de Andra Rotaru


VASILE ERNU s-a născut în URSS, în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filozofie (Uni­ver­sitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente în revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006; ediţia a II-a, 2007), care a apărut în 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia şi în 2009 la Editura KX – Cri­tique & Humanism din Bulgaria. Cartea este în curs de apariţie la editurile Akal din Spania, Hacca din Italia, L’Harmattan din Ungaria şi Sulakauri din Georgia. Născut în URSS a fost nominalizat la Premiul de Debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator Cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a fost, de asemenea, distins cu Premiul pentru Debut al României literare şi cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Tichindeleanu, Vasile Ernu este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008). În 2009 publică la Polirom volumul Ultimii eretici ai imperiului, în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia. A publicat, împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, volumul Ceea ce ne desparte, în 2010, la Editura Polirom.


BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU (n. 1979) a lucrat ca junior editor la Ziarul de duminică, începând cu anul 2000. Din acelaşi an a devenit redactor şi cronicar literar principal al revistei Luceafărul. A publicat cronici literare, neîntrerupt, în cele mai importante reviste culturale. De asemenea, a publicat poezie, proză şi eseu în Adevărul literar şi artistic, Luceafărul şi Ziua literară. Din 2004 a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte” realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia Generaţia 2000 (Pontica) şi cu proze în antologiile Primul meu fum, Prima mea călătorie în străinătate şi Prima mea carte (ART, 2010). A publicat, împreună cu Vasile Ernu, volumul Ceea ce ne desparte, în 2010, la Editura Polirom.



Tema volumului Ceea ce ne desparte de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?


Vasile Ernu: A fost un conflict copilăresc care pornea de la un „moft”. Ca în copilărie: „Bruce Lee îl bate pe Van Damme?”. În cazul de faţă, nu aveam doi fotbalişti sau bătăuşi, ci doi scriitori mari. Şi, cum nu funcţionau tehnici de „karate” sau „goluri” celebre pentru a dovedi superioritatea febleţei noastre, era nevoie de argumente şi ceva naraţiune, astfel încât am decis să scriem texte pornind de la aceşti autori. Bogdan a ales calea epistolară, iar eu am răspuns provocării. A ieşit o lungă corespondenţă, iar la final a apărut acest volum.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu ştiu dacă a fost vorba despre competiţie sau despre conflict... Aşa cum au observat cei câţiva critici care au scris despre carte, suntem doi autori foarte diferiţi, modurile în care abordăm literatura sunt total diferite. Vasile e un gânditor căruia îi place anecdotica, el nu se mulţumeşte cu opera literară, ci mai mereu simte nevoia unor plimbări prin pădurea istoriei. Eu prefer lumea textului, care mi se pare arhisuficientă pentru o biată viaţă de om. Tocmai aceste deosebiri au creat atracţia, cred eu, şi au închegat epistolele într-un întreg.  


Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?


Vasile Ernu: Nu. Sincer să fiu, nu m-am gândit decât cum să-i răspund lui Bogdan. M-am gândit numai la mine şi la Bog­dan: cum răspund la provocările lui Stănescu, cum îmi răspund mie şi cum îl pun în dificultate sau îi dau nişte întrebări bune colegului. A fost un joc între noi. Că s-a întâmplat să fie şi public nu face decât să mă bucure. Pe parcursul publicării acestor texte am primit reacţii de la un public foarte bun, foarte avizat, mulţi dintre ei poate mai citiţi decât noi. Asta e încurajator.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu ştiu ce a intenţionat Vasile, însă eu nu am scris pentru cititorul obişnuit. Nu mă interesează cititorul obişnuit atunci când scriu. După opt ore pe zi în care mă gândesc numai la cititorul obişnuit, ca editor, cred că-mi pot permite ca măcar în propria literatură să-mi stabilesc singur standardele.


Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor destinul său literar? Unul dintre autorii de­spre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.


Vasile Ernu: Foarte mult uneori. Cazurile celor doi autori de care zici sunt paradigmatice. Nabokov poate nu ar fi scris nimic în engleză dacă nu ar fi fost Lenin. Adică, americanii ar trebui să-i mulţumească lui Lenin că le-a dat unul din cei mai mari scriitori, căci, dacă acesta nu ar fi fost, nu ar fi avut loc Revoluţia din 1917, iar Nabokov ar fi stat la reşedinţa familiei de la Petersburg şi s-ar fi plictisit de moarte. Şi nici nu ar fi semnat cu numele de Nabokov etc. Am fi avut un cu totul alt scriitor. Cu Bulgakov lucrurile ar fi fost şi mai şi. Bulgakov aproape că nu ar fi existat. Aici am o teorie şi o poveste lungă, dar o să o povestesc într-o altă carte. Este, însă, sigur că în cazul unor autori opera este strâns legată de biografia lor. La ce vremuri au trăit, nici nu se putea altfel.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Traseul biografic este totul, de fapt. E păcat că piaţa noastră de carte nu cunoaşte instituţia biografiilor de scriitori. Iată încă un minus pentru care trebuie să-i mulţumim cititorului obişnuit de mai sus, pentru că el e cel care reprezintă cererea. Bulgakov a avut un destin nefericit: nu poţi spune, însă, dacă asta a fost bine pentru operă sau dacă o viaţă mai bună ar fi însemnat, poate, ca Maestrul şi Margareta să rămână în stadiul de increat... Imaginaţi-vă un Tolstoi care n-ar fi avut resurse, care ar fi trebuit să muncească pentru a se întreţine... ar mai fi scris Anna Karenina? Sau, de ce nu, imaginaţi-vă că n-ar fi avut soţia pe care a avut-o. Unde-ar mai fi găsit un sac de box atât de obedient?


Ernu a afirmat că „şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii”. Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?


Vasile Ernu: Unde începe şi unde se termină literatura? Care sunt limitele ei? Literatura începe şi se termină acolo unde începem şi ne terminăm şi noi. Adică ea ne circumscrie cumva. Se termină o dată cu noi, dar e mai mult decât noi. E foarte greu să pui limite. Noi trăim din poveşti, ne amăgim cu ele, ne dăm speranţe cu ele. Povestea este unul din temeiurile vieţii noastre. Ce este viaţa dacă nu un şir interminabil de poveşti: trăim din poveste în poveste.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Vasile Ernu e optimistul din acest dans al nostru. Eu cred că literatura poate doar unge balamale la nivel individual. Amintiţi-vă pasajul în care Jorge Semprun vizitează casa lui Goethe din Weimar, undeva, peste deal de Buchenwald... Amintiţi-vă nazistul bătrân care-l preamăreşte pe Hitler chiar atunci, la câteva zile de la încheierea războiului. Iar scena se petrece în casa lui Goethe... Ce rezolvă literatura? Nimic, pentru un imbecil.


Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?


Vasile Ernu: Da, de asta s-a ocupat Bogdan. El a descoperit relaţia lui Joyce cu cinematograful Volta. Se pare că faimosul scriitor a fost coproprietar al acestui cinematograf. Am dat la acel moment şi un premiu celui care ne spune unde se afla acest cinematograf. Fireşte că s-au găsit oameni care cunoşteau aceste detalii.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Da, locul l-am identificat, pe strada Doamnei, însă topografia s-a schimbat total. Investigaţia noastră l-a implicat şi pe regretatul Ioan Lăcustă. Uite, dispar cine­matografele, dispar scriitorii, ce poate rezolva literatura?  


Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi al operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Ale­xandru Stănescu?


Vasile Ernu: Eu vreau un singur lucru: atunci când vorbesc depre scriitorii mei preferaţi, să-l fac pe celălalt să meargă acasă, la librărie sau la bibliotecă şi să-l citească. Mai toţi prietenii mei care au citit cartea mi-au spus că s-au apucat să citească Gogol după asta. Am primit e-mailuri de la oameni pe care nu-i ştiu, ca să-mi mulţumească pentru că, după ce au citit volumul, s-au apucat de citit Bulgakov şi, mai ales, aud că l-au descoperit pe Platonov. Asta era marea miză a cărţii. Pot dormi liniştit.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Eu aş fi încântat ca un cititor să fie influenţat de Ernu, pentru că, repet, el este optimistul cuplului. Eu am parcurs un traseu sinistru în această carte: am plecat la drum plin de speranţe, cu o înflăcărare neoromantică, i-aş spune, şi am încheiat în plin spleen...


Bogdan-Alexandru Stănescu a afirmat în epistola pu­blicată la 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: „ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Volumul de faţă se intitulează Ceea ce ne desparte. Cum aţi convenit asupra lui?


Vasile Ernu: Ambele afirmaţii sunt adevărate. E ca în bancurile cu rabinul: toţi au dreptate. Ceea ce ne desparte ne uneşte foarte mult: e un paradox adevărat. Titlul a venit de la Stănescu, mie mi-a plăcut şi am rămas la el. Ne despart anumite opţiuni, anumite sensibilităţi care, însă, fac parte dintr-un câmp mai vast care ne uneşte şi se numeşte literatură.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Titlul ne-a fost clar de la început: cea mai importantă calitate a prieteniei noastre literare a fost faptul că nu se baza pe asemănări facile. Am vrut să adâncim problema asta, pornind chiar de la pretextul nostru „conflictual”. Titlul a venit natural. În plus, când ne-am început epistolele, tocmai izbucnise scandalul Sorin Antohi, căruia îi apăruseră dialogurile cu Moshe Idel, intitulate Ceea ce ne uneşte... A fost şi puţină ironie la mijloc.


„Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”


Vasile Ernu: Această abundenţă a comunicării, a stilului şi ritmului de comunicare, a modului de a trăi viaţa cotidiană aduce mult disconfort „timpului literaturii”. Atât pentru scriere, cât mai ales pentru „consumarea” literaturii, avem nevoie de un anumit fel de timp, de scurgere a sa. Acest „timp literar”, care, din punctul meu de vedere, e singurul „timp artistic” care a rezistat atât de mult în forma lui originală (literatura e singurul gen care nu a trecut prin schimbări fundamentale timp de milenii, spre deosebire de arta vizuală sau muzică), e pe cale să se modifice. Eu sper să-şi păstreze elementele esenţiale şi să reziste acestor schimbări care au loc în jurul nostru. E posibil ca în următoarea perioadă să asistăm la un soi de marginalizare a acestui gen. Vom avea o comunitate închisă care va mai şti ce e aceea literatura şi cum se mai citesc romanele. Un mic grup de iniţiaţi care vor transmite secretele „plăcerii lecturii”. Sau poate va apărea o contrareacţie la această viteză şi fragmentare a timpului şi va apărea un nou „oblomovism” care va exalta lenea, iar lenea este o virtute literară şi adevăratul timp al lecturii.


Bogdan-Alexandru Stănescu: Da, iarăşi am fost ironic, dar şi autoironic. Cred că singura miză a unui volum de non-fiction, într-o lume precum cea în care trăim, într-o ţară superbă şi fascinantă cum e România, este să spună adevărul şi să acuze. În clipa de faţă nu mai există pagini de cultură în cotidiene. Acolo unde există, se ocupă de autopromovare: Adevărul. Sau găzduiesc horoscopul. Revistele de cultură ori sunt conduse de găşti culturale zonale, deci zac cu voluptate într-un etern provincialism, ori au tiraje nesemnificative. Scriitorul nu mai are voie pe scenă: câţi scriitori îşi pot face părerile auzite în agora? Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu. Cam atât. Singura speranţă rămâne în carte, fie că e tipărită sau e e-book.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul