Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Radu Tudoran şi culorile istoriei

        Diana Turconi

Deşi poate sǎ parǎ o superficialitate, prima impresie care îmi apare când îl evoc pe Radu Tudoran sunt culorile – o paletǎ care cuprinde toatǎ diversitatea lor şi combinǎ savant complementaritǎţile. Scriitorul nu evolua în dihotomii de alb-negru, nu se disipa în cenuşiuri insipide şi nu exploda în artificii de alb neprihǎnit. Tudoran adora culorile şi se înconjura de ele, alegându-le cu o pricepere înnǎscutǎ, dar şi cu un ochi exigent şi creativ, aşa cum deprinsese de la amicii din tinereţe - Perahim, Iustner, Victor Brauner, Miliţa Pǎtraşcu.


Apartamentul din poarta Cişmigiului, pe Şipotul Fântânilor, te întâmpina cu un glasvand-vitraliu din triunghiuri întrepătrunse de bleu-ocru-vernil-oranj, care încǎlzea şi înnobila atmosfera, pregǎtind privirea pentru vasta întindere de mochetǎ albastru-turcoaz, pe care fotoliile largi şi canapeaua de catifea vârstatǎ mǎrunt, predominant roşu, apǎreau ca nişte insule primitoare, ancorate pe ghiare masive. În faţǎ, dincolo de apele mochetei, sub fereastra care ocupa un perete întreg şi-ţi aducea crengile copacilor lângǎ umǎr, se întindea dunga fermǎ a biroului, în nuanţe de nuc brun, pe care pǎrea cǎ s-a prelins miere topitǎ. Peste tot, vaze şi scrumiere cu linii esenţiale, din ceramicǎ pregnantǎ. În nişa unde lua masa, culorile se linişteau însǎ în bleu-petrol, ecruuri şi argintǎrie, deasupra cǎrora sclipeau cristalele de Boemia ale lampadarului şi aplicelor.


Interiorul casei de la Snagov, proiectatǎ de arhitectul Ricci, era şi mai curajos colorat: la parter, în continuarea întinderii de iarbǎ plinǎ de flori de margarete, pǎpǎdie şi trifoi, te întâmpina roşul-cardinal, verdele şi portocaliul, alǎturate şi alternate cu o mare ştiinţǎ a compoziţiei atmosferei. Sus, fiecare încǎpere etala o dominantǎ proprie - albastrul, spre lac; verdele, spre gradinǎ; ocrul, în spaţiul îngust al cămăruţei din capul scǎrilor, sǎ îl lumineze. Obiectele aveau rolul lor, potrivite anume ca sǎ creeze rapeluri, precum marea amforǎ portocalie, profilatǎ pe cadrul ferestrei care îmbrǎţişa pajiştea, lacul şi perspectiva malurilor.


Tablourile nu fusererǎ alese cu preţiozitatea neavenitului, aşa cǎ aveau forţa sǎ creeze atmosferǎ: trei mari, semnate Perahim, erau, în fapt, reproduceri fotografice înrămate. Prin anii optzeci, scriitorul trimisese autorului prieten originalele, pe care acesta dorise sǎ le recupereze la sfârşit de viaţǎ. Refuzase o recompensǎ materialǎ consistentǎ, cerând doar reproducerile, pentru a nu se despǎrţi de acele imagini care îl însoţiserǎ în toate etapele vieţii şi îmblânziserǎ sordidul feluritelor mansarde cu chirie, unde petrecuse destui ani întunecaţi. Una din acestea era preferata, iar Tudoran se oprea adeseori în dreptul ei: o siluetǎ femininǎ, subţire, cu picioare graţioase de balerinǎ şi pǎrul fluturând în spate, care se prǎbuşea ca o cometǎ într-un neant albastru-cenuşiu. Altele trei, marine de Vlasiu – plaja, cerul, marea, ca nişte dungi orizontale, tǎiate de siluete verticale –, aveau menirea sǎ-i reaminteascǎ, în nesfârşitele ierni ale Epocii, când temperatura din apartamentul bucureştean nu depǎşea douǎ grade peste zero, elementele esenţiale ale peisajului care reprezenta paradisul sǎu de elecţie. Mai erau însǎ expuse şi alte feluri de imagini: o placǎ de faianţǎ pe care lǎsase sǎ ardǎ, într-o ocazie fericitǎ, mai multe lumânǎri felurit colorate, iar ceara topitǎ crease o suprapunere interesantǎ de cercuri întrepǎtrunse. La baza scǎrii de lemn de la Snagov, te întâmpina un şir de fotografii în sepia – câteva instantanee cu un mǎgar hazliu, de a cǎrui expresivitate scriitorul nu înceta sǎ se uimeascǎ. Fǎrǎ sǎ teamǎ alǎturarea, rampa fusese însoţitǎ de patru schiţe semnate Medrea, nuduri mici, severe, în rame albe. Sensibilitatea scriitorului pusese împreunǎ toate acestea, iar pentru oaspete rezultatul se constituia într-un parcurs neobişnuit, foarte incitant, prelungit în mod inspirat în planul grǎdinii, cu dominante de verde şi albastru.


Dar nu doar interiorul pe care Tudoran îl crea în jurul lui impresiona retina. Mi-l amintesc pe scriitor, întâmpi­nându-şi prietenii în dimineţi de varǎ sau în dupǎ-amieze de vizitǎ, iarna: într-un timp al cenuşiilor absolute, el apărea în cǎmǎşi galbene, portocalii, verde acid sau în pulovǎre albastru-apǎ, ocru-cafeniu, uneori câte un polo vieuxrose sau un Lacoste alb. Peste haina cafenie purta câte un fular albastru electric sau roşu intens. Cǎmǎşile erau comandate la croitor şi executate dupǎ un model riguros: din bumbac sau in, cu mânecǎ lungǎ, dar largi cât trebuie, ca sǎ fie rǎcoroase vara; depǎşeau generos încheietura femuralǎ şi se terminau cu buzunare mari, iar reverul scurt le dădea o anumitǎ severitate. Le purta uşor scrobite şi arǎta întotdeauna proaspǎt, neatins de caniculǎ; când urca dinspre lac spre casǎ şi vântul se agǎţa în pânzele acelea cu linii decise, pǎrea cu adevǎrat catargul unei fregate svelte, care pǎrǎsise apa şi înainta fǎrǎ greutate peste iarba neliniştitǎ a grǎdinii.


Parcǎ în contrast cu aceste impresii vizuale pregnante, rostirea şi comportamentul scriitorului erau de o extraordinarǎ delicateţe, cumpǎnite, astfel încât deveniserǎ armonioase ca o melodie; în ele culorile se topiserǎ într-o paletǎ nesfârşitǎ de nuanţe, dar discreţia acelui adaggio ştia sǎ se impunǎ imediat asistenţei, comunicând, deopotrivǎ, forţǎ şi profunzime. Deşi alese şi rostite cu grijǎ, parcǎ ar fi aşezat cǎrţi preţioase în rafturile unei biblioteci, cuvintele constituiau pentru Tudoran o religie personalǎ, care nu profesa întotdeauna blândeţea, ci, mai degrabǎ, cǎuta cu pasiune dreptatea.


Radu Tudoran era fundamental un justiţiar, dar nu un Robespierre obtuz şi neiertǎtor, ci un spirit înalt, un clarvǎzǎtor a cǎrui privire iniţiatǎ ştia sǎ distingǎ amǎnuntul, sǎ interpreteze şi sǎ despartǎ fǎrǎ greş apele. Strǎbǎtuse opt decenii de istorie încrâncenatǎ, care îi mutilaserǎ destinul personal laolaltǎ cu acela al neamului, iar gândirea lui superioarǎ desfǎcuse în fâşii infinitezimale evenimentele, extrǎgând substanţa lor adevǎratǎ – întunericul, noroiul, oroarea, câteodatǎ şi o fǎrâmǎ rǎtǎcitǎ de iubire, o licǎrire de umanitate. Compromisul îi era complet strǎin, oda şi madrigalul oportunistului nu i-au murdǎrit niciodatǎ peniţa, mǎcar cu un rând.


Când era vorba de cuvântul scris, lucrurile deveneau grave şi complicate: Tudoran a scris mult, dar cu un efort greu de imaginat – în cele opt-zece ore de trudǎ cotidianǎ peste caietele cu foaie velinǎ, reuşea sǎ aştearnǎ cel mult nouǎ pagini; dupǎ ce le recitea, seara, pǎstra din acestea maximum douǎ sau trei şi era mulţumit, considera cǎ avusese o zi bunǎ. Când nu pǎstra nimic, spunea cǎ nu îşi merită pâinea; în acele seri era înnegurat şi plin de tensiune, supǎrat şi îndoindu-se amarnic de el însuşi.


Viaţa pentru Radu Tudoran nu avea sens fǎrǎ putinţa de a scrie. Şi totuşi, muşcând din propria fiinţǎ ca un zeu singuratic, a renunţat în plin avânt la o carierǎ care promitea totul şi, timp de zece ani lungi, nesfârşiţi, nu a scris nimic, pentru a nu lǎsa deschisǎ posibilitatea vreunei manipulǎri. A fost un timp al disperǎrii absolute, al descinderii în infern; l-am auzit afirmând de câteva ori, fǎrǎ emfazǎ, cǎ un deceniu de tǎcere impusǎ, la vârsta creaţiei mature, echivaleazǎ cu un secol de recluziune în cea mai neagrǎ celulǎ de izolare. S-a întors spre lume într-un târziu, printr-o evadare virtualǎ din lagǎrul totalitar, pe puntea corǎbiei Speranţa – s-a întors Cu toate pânzele sus! şi spatele drept. Ceea ce, mai târziu, nu a putut totuşi sǎ punǎ în scris i-a otrǎvit sângele cu furii adânci, pe care puţini le bǎnuiau rǎscolindu-l sub atitudinea aceea perfect educatǎ. Deşi în aparenţǎ atât de stǎpânit, sufletul lui era incandescent şi fǎurit pentru zboruri acute, fǎrǎ teamǎ de riscul marilor abisuri, câtǎ vreme acestea nu însemnau prăbuşiri morale. Înţelegea cu fiecare fibrǎ excesul şi nemǎsura artei – iubea delirul paletei lui Van Gogh şi pe cel al barocului catalan, se extazia admirând verticala nebuniei iberice, care îl leagǎ pe Goya de Gaudi.


Cu suflet de navigator autentic, Tudoran a ridicat drapelul culorilor izbǎvitoare, topite în cuvântul scris: a fǎurit din el corǎbii, a construit ziduri, a înălţat curcubee; s-a înconjurat şi s-a acoperit de cuvinte ca de o platoşǎ de nestrǎpuns. Nu îl agitau frustrǎri personale, ci neputinţa de a se face dreptate acelora care se stinseserǎ cu mâna întinsǎ zadarnic dupǎ ea. A rǎmas pânǎ la sfârşitul vieţii rǎnit de marile trǎdǎri ale istoriei: pentru el, epoca  abia trecutǎ, cât şi cea prezentǎ nu aveau culori, erau doar o zăpadǎ batjocoritǎ. Dupǎ un prim entuziasm inocent, asistase plin de nedumeriri şi oprobiu la momentul numit generic revoluţie – o nouǎ victorie neînaripatǎ, care se tǎvǎlise, indecentǎ, peste nemilos-zdrobitele piepturi tinere; urmase un diluviu tulbure, prielnic pentru ştergerea urmelor şi braconajul fǎrǎ limite.


Scriitorul s-a stins într-o zi sumbrǎ de noiembrie, ucis de o ultimǎ nimicnicie: o mânǎ nepriceputǎ, care şi-a trǎdat ignobil menirea. Bǎtea un vânt rece şi umed, pe trotuare se scurgea o zloatǎ subţire, lipicioasǎ; ninsese puţin, plouase puţin, noroiul ieşise peste tot din rigole.


Minutele treceau numǎrate riguros de monitorul cardiac; lupta inimii puternice continua cu opintiri, dar respiraţia era de-acum rarǎ şi ezitantǎ. Pe sticla ferestrei de la etajul şase, picǎturile de ploaie care se scurgeau dese pǎreau lacrimi de înger. Doctoriţa epuizase toate manevrele: a deschis braţele, a neputinţǎ. Eram singure; nu puteam rosti nicio vorbǎ, nu era nimic de comentat. Am aprins o lumânare. Deodatǎ, încǎperea micǎ de spital a fost tǎiatǎ în lung de o razǎ subţire, dar puternicǎ de soare, venitǎ de nu se ştie unde şi opritǎ acolo, ca o pasǎre pe un ram. În lumina aceea neaşteptatǎ, inima lui a amuţit de uimire: scriitorul s-a stins lin, cu un fel de grabǎ. Raza s-a întors imediat de unde venise, ca o albinǎ spre stup, îngreunatǎ de polenul adunat sub aripi. Era ora unsprezece dimineaţa.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul