Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Macbeth: procesul, nu succesul

        Ana-Maria Nistor

Este minunat când scena te face să te întorci cu gândul la şcoală, dar cu o singură condiţie: să nu vrei şi altceva de la spectacol.


Pentru mulţi oameni de teatru, cred, a fost o bucurie să-l ştie pe legendarul regizor Radu Penciulescu din nou acasă, lucrând în laboratorul Centrului de Cercetare „Ion Sava”. Dar, ceea ce aşteptam să fie o demonstraţie cu public restrâns, urmată, eventual, de o conferinţă, s-a transformat într-un spectacol la Sala Mare. Cu tot ritualul cuvenit: premieră, bilete, spectatori care, odată instalaţi pe locurile lor, se pregăteau pentru a urmări o reprezentaţie. Ceea ce a urmat a fost însă un fel de examen de regie de anul II destul de interesant. Am putut vedea propuneri şi soluţii ingenioase de lectură a textului shakespearian, dar şi multe neajunsuri care în facultate ar fi fost iertate, deoarece acolo interesează „procesul, nu succesul”. O sintagmă ştiută încă de la admitere, menită să îi ajute pe studenţi să se concentreze asupra instrumentelor, a studiului şi mai puţin asupra rezultatelor. Odată ajunşi în teatru, descoperă că lucrurile aici stau tocmai pe dos şi că publicului puţin îi pasă de bucătăria ta. El vrea să încoroneze actorul, spectacolul, vrea să aplaude cu putere şi să fie martor al succesului. Greşit!, ar spune dl Radu Penciulescu, care se pare că a vrut să ne vadă pe toţi în bănci. Altfel nu îmi explic o mulţime de amănunte care ar trece drept neglijenţe sau scăpări demne de un artist neexperimentat. Oare nu ştia regizorul că aşezarea gradenelor este defectuoasă şi că nu se vede şi mai ales nu se aude mai mult de jumătate din spectacol? Oare nu a observat că personajele principale îşi spun, fiecare, textul pentru sine şi pentru public, uitând deseori să aibă o minimă relaţie? Oare nu a văzut că „minimalismul” costumelor amestecă haine de stradă cu cele din magazia teatrului, că temele şi scopurile enunţate în caietul-program nu sunt asu­mate pe scenă, că traseele actorilor nu sunt clare şi că există o mare parte de text care pare inutil? Imposibil. Nici un debutant nu ar face atâtea erori.


Eu mă încăpăţânez să cred în ideea de „studiu” care însoţeşte titlul spectacolului. E drept, acest cuvânt poate trăda o nereuşită pe care vrei s-o ascunzi în spatele experimentului sau, şi mai rău, poate fi luat drept dispreţ faţă de marele public. În cel mai bun caz, care vreau să fie şi cel de faţă, „studiul” poate fi dinamitarea clişeelor la ele acasă, chiar cu instrumentele lor. Să nu uităm că vorbim despre Teatrul Naţional. Oamenii care vin aici, auzind de Macbeth, se aşteaptă să fie zguduiţi la vederea întruchipării „răului pur”, să fie şocaţi de monstruozitate – crime, violenţă, sânge –, să se cutremure la auzul incantaţiilor vrăjitoarelor. Şi nu e deloc aşa. Ion Caramitru (Macbeth) seamănă pe alocuri cu prezentatorul Galelor UNITER, uşor ironic, degajat, cu mâinile în buzunare sau ştergându-şi tacticos ochelarii; asta când nu recită. Teribila noapte a crimei pare o joacă din A douăsprezecea noapte, monologul lui lady Macbeth (Vali Seciu) este împărţit, fragmentat între cei doi soţi, iar pata de sânge pe care o vede Macbeth este o luminiţă verde pe care o vor şterge, totuşi, apoi cu mopul ajutorii de scenă. Cheia interpretării ironice a regizorului mi se pare, însă, a fi în scena vrăjitoarelor (cea a cumplitelor prevestiri), de care se teme orice om de teatru cumsecade şi cu frică de Dumnezeu. Radu Penciulescu aduce şi tămâie fumegândă aşa, ca să fie lumea liniştită, dar, în locul cazanului în care se amestecă spurcăciuni, preferă o oală de bucă­tărie. Vrăjitoarele fac ciorbă: taie morcovi, varză şi alte nimicuri, amestecând cu linguroiul aşteptările frustrate ale spectatorilor. Ce tragedie mai e şi asta?! Scenariile din mintea fiecăruia, referinţele unor montări anterioare sunt, pur şi simplu, tocate şi aruncate în oală, în mult cuprinzătoarea ciorbă a derizoriului.


Departe de a fi o tragedie, studiul pe Macbeth e chiar amuzant, atunci când nu plictisesc monologuri recitate monoton, interminabil. Din păcate, experimentele de acest gen pot interesa doar o mână de oameni. Cumpărătorul de bilet nu se va lăsa niciodată prea impresionat de scuza „studiului”, chiar dacă acest cuvânt tronează pe bannerul imens de la intrarea în Sala Mare. Spectatorul vine să vadă povestea unei cumplite tragedii. Vrea spectacolul, rezultatul, vrea succesul, nu procesul. Desigur, aşa cum spuneam, ideea de şcoală poate părea captivantă pentru actori, pentru un public restrâns; dar ea trebuie să rămână în spatele scenei. O dată ce ai acceptat să ieşi la rampă, trebuie să îţi asumi că proiectul, vrând-nevrând, se va transforma în operă sau în naufragiu. Oare de ce o fi cedat regizorul acestei ispite şi n-a lăsat experimentul acolo unde îi era locul, în laborator? Iată că, astfel, a picat examenul cu publicul.


MACBETH, de W. Shakespeare; regia: Radu Penciulescu; scenografia: Florilena Popescu Fărcăşanu; cu: Ion Caramitru, Valeria Seciu, Matei Alexandru, Mircea Rusu, Dorin Andone, Amalia Ciolan, Victoria Dicu, Ana Ciontea, Alexandru Bindea; Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Mare

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul