Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bocet la plecarea Marelui Alb

        Horia Gārbea

Valeriu Butulescu, Noroi aurifer şi Fragmentarium,
ambele la Editura Scrisul Romānesc, aforisme


Primul volum, Noroi auri­fer, cuprinde doar 405 aforis­me. Al doilea adună fix 1.500. Dramaturgul Valeriu Butulescu este un pasionat al acestui gen dificil, īn care nu s-au exercitat decīt foarte puţini autori. Prefaţa la Noroi aurifer e semnată de Vasile Ponea, iar cea de la Fragmentarium, de Gh. Grigurcu. Cei doi sīnt, la rīndul lor, autori de aforisme şi recunosc greutatea de a le scrie, ca şi nedreptatea cu care se confruntă cei care la creează, trecuţi (uneori cu dreptate, totuşi) īn rīndul scriitorilor minori. Dintre aceşti făcători de panseuri, unii, s-o recunoaştem iarăşi, simpli umorişti cu mai mult sau mai puţin haz, Valeriu Butulescu este cel mai cunoscut şi mai apreciat. Aforismele lui au fost traduse īn zeci de limbi, circulă pe in­ternet, fără precizarea paternităţii autorului. El nu face parte dintre cei pe care īi ironizează īntr-o cugetare: „Cānd nu mai au nimic de spus, unii īncep să scrie”. Dimpotrivă, el are o gīndire vie, mai ales atunci cīnd scrie şi, de aici, reuşitele lui. Īn genul aforistic reuşita se judecă procentual. O cantitate mare de texte, chiar ale unui nepriceput, poate produce trei-patru izbīnzi. Īn cazul celor buni cu adevărat, ca Valeriu Butulescu, reuşitele depăşesc cu mult me­dia, chiar dacă sīnt şi inevitabile scăderi. Calităţile solicitate de aforism sīnt inteligenţa, simţul limbii şi umorul. Īn bună mă­sură, la posedă pe toate dramaturgul nostru. Iată două mostre consecutive de gīndire concentrată īn enunţuri hazlii, bine cumpănite: „Clauza cea mai dură īntr-un contract de căsătorie: dreptul la exclusivitate” şi „Cultiv autoironia. Nu pot să rād de aproapele meu ca de mine īnsumi”. Cugetările care conţin aluzii la situaţia socio-politică la zi sīnt cele mai uşurele din volume. Le prefer pe cele care au capacitatea de a fi generale şi, cīt se poate, dezlegate de un timp dat. Ca, de exemplu: „Fii echidistant! Dă-i dracului pe toţi!”. Valeriu Butulescu e recomandabil īn doze mici, zilnice. Face bine.
 


Corneliu Vasile Scriitorul vremii, vremea scriitorului – eseu critic despre Geo Dumitrescu, EuroPress, critică


Volumul lui Corneliu Vasile e mai mult decīt un eseu critic, este o atentă şi bine realizat㠄viaţa şi opera” care īl pune pe Geo Dumitrescu īn contextul istoric şi estetic al existenţei şi operei sale. De fapt e primul studiu monografic consacrat autorului, referindu-se şi la traducerile şi publicistica sa. O carte serioasă, echilibrată, utilă, fără entuziasm inutil dar şi fără minimalizări. Este o lucrare sobră şi documentată care utilizează toate sursele şi pune, cred, īntr-o lumină corectă existenţa şi creaţia poetului. E ceea ce şi-ar dori, īn posteritate, un autor care n-a strălucit dar a avut meritele sale. Comentariul nepărtinitor şi penetrant al lui Corneliu Vasile onorează de fapt, prin rigoare, regretatul poet.



Mihai Pascaru, Piramida – Satul şi copilăria lui Andrei Dumitru,
Editura Eikon, proză scurtă


Secvenţe dintr-o copilărie nu foarte fericită a unui personaj banal, īn mediul rural. Scenele sīnt foarte scurte şi au o anumită forţă epică, fără a fi teribil de semnificative. Unele povestiri au ceea ce s-ar numi o poantă, o răsucire finală, o absurditate care le dă un sens mai īnalt. Altele sīnt simple īntīmplări familiare, posibile oricīnd, lipsite de miză.


O povestire macabră atrage atenţia. Tatăl lui Andrei, īnsoţit de acesta cam aiurea, pentru că nu te duci la o astfel de treabă cu un copil mic după tine, se prezintă la morgă să-şi ia copilul, fratele lui Andrei, de mai puţin de un an ca vīrstă, mort la spital. Este forţat să cumpere un sicriu ca să i se elibereze cadavrul, dar apoi el īl pune īntr-un rucsac. Pe drum, oamenii din sat, care fac aceeaşi cursă, īl īntreabă ce şi-a cumpărat de la oraş şi poartă īn sac. Omul spune că un radio („radiu” – cum spune el), iar ceilalţi īi cer să-l pună să cīnte. Īncurcat, tatăl nefericit găseşte o scăpare: zice că n-are baterii. Ceea ce este o glumă involuntară şi sinistră la adresa trupului neīnsufleţit.



Ioan Barb, Sub via fiinţei plāng strugurii,
Editura A.T.U., poezie


Un titlu patetic, neinspirat, ascunde poezia unui elegiac dotat, deo­potrivă, cu forţă şi talent. Ioan Barb, avocat din Hunedoara, nouăzecist ca vīrstă şi expresivitate lirică, sigur pe ceea ce īntocmeşte, īn virtutea unei arte poetice clare. Iată o programatică elegie. estetica postmodernistă: „īn fiecare noapte/ un păianjen uriaş/ se hrăneşte din mine/ mă anesteziază īn somn/ extrage zilele din ochi/ pīnă ce privirile se exfoliază//.../ ziua de māine/ va īnchipui trecutul din cioburi/ linia vieţii/ ţesută cu migală/ īn pānza de păianjen”.
Poetul reconstituie lumea din cioburi sau ţese existenţa ca pe o pīnză şi „se hrăneşte cu priviri precum o omidă”. Melancolia īngreunează această pīnză, ca o pradă prinsă īn ea. Lupta lui Ioan Barb cu tentaţia de a plīnge deschis durerea lumii, efortul de a-şi reprima duio­şiile neconvenabile „estetic” lasă loc unor tensiuni deloc neglijabile care se transmit şi lectorului.
O altă dedublare dramatică a eului liric este aceea īntre ispita intimismului, miniaturalului şi cea de a lupta cu conceptele şi cu temele mari „regale”, „profetice”, de a porni īn marele „pelerinaj” spre „purgatoriu”. Ioan Barb este, la al treilea volum al lui, un poet notabil.


Aurel Dumitraşcu, Cine merge īn Paradis,
Editura Conta, poezie


Regretatul poet Aurel Dumitraşcu (1955-1990) a lăsat īn urma lui o mulţime de manuscrise cuprinzīnd atīt poezie, cīt şi jurnale, scrisori etc. Prietenul apropiat al dispărutului, poetul Adrian Alui Gheorghe, a strīns şi a publicat, īn cei peste 20 de ani care au trecut de la moartea lui Aurel Dumitraşcu, această operă uimitoare a unui om care trăia exclusiv prin şi pentru scris. Asemenea lui Cristian Popescu, care a pierit şi el cam la aceeaşi vīrstă, Aurel Dumitraşcu a scris un număr enorm de pagini, destinate sau nu publicării, cu o febrilitate care dă certitudinea unui presentiment. Numai corespondenţa lui enormă cu Adrian Alui Gheorghe, publicată de acesta sub titlul Frig, şi tot ne arată imaginea unui autor care a scris tot timpul aşa cum respira. Volumul de faţă adună poeme inedite, care au mai apărut, īn tiraj confidenţial īnsă, la Editura Muzeului Literaturii Romāne, sub titlul Poeme inedite. Lebăda care īnchide infernul. O prefaţă a unui critic tīnăr, Antonio Patraş, care nu l-a cunoscut pe Dumitraşcu, reprezintă un studiu util şi lucid asupra poeziei lui. Adrian Alui Gheorghe rămīne un zelos şi competent editor dedicat operei prietenului său din tinereţe, arătīnd un devotament exemplar pentru publicarea şi neuitarea acesteia.


Ion Andreiţă, 101 poeme,
Editura Biodova, poezie


Cunoscut ziarist, autor de cărţi īn multe genuri şi specii, Ion Andreiţă nu se ia prea īn serios ca poet, amestecīnd năvalnic tot felul de stiluri şi pastişīnd adesea diferite retorici revolute. Cīnd nu umblă cu fleacuri protocroniste (Zamolxe, Deceneu, Valea Dacilor) şi patriotarde, care nu au ce căuta īn volum şi sīnt cam multe printre cele 101 texte, Ion Andreiţă este un poet elegant şi discret, fără emfază şi care poate crea emoţie cu vorbe simple: „Dacă-mi amintesc bine/ Toate iubirile mele/ Au fost nişte chipuri inerte,/ Cărora le-am dat viaţă/ Şi le-am cărat īn mine/ Īnfăşurate īn cel mai frumos/ Inel de logodnă // Aş vrea să iubesc o fată fără amintiri,/ O statuie coborītă din valurile/Nimănui”. Cīteva poeme delicate şi sonore amintesc de Labiş: „Fie doar răcoarea/ Serii ce-o să vină/ Să te-mbie-n taină/ Ca un văl de pluş,/ Sufletul să-ţi cadă/ Fără nicio vină,/ Cum se frānge-adesea/ Dorul pe arcuş”. Mirare stīrneşte inconsecvenţa faţă de punctuaţie: aceasta lipseşte sau apare aleator. Un poem amuzant este Bocet la plecarea Marelui Alb, īn care „protagonistul” este petrecut cu incantaţii: „Marele Alb/ A plecat Acolo,/ Īn Panteonul Orfic/ al iubirilor Deşarte/.../ Marele Alb/ A plecat la culcare/ Nemărginită Mare”. Cine nu ştie că Marele Alb este „un porc de talie mare, cu o conformaţie armonioasă, trunchiul este aproape paralelipipedic, spinarea şi crupa lungi şi largi”, după cum ne īnvaţă situl romsuintest.ro, poate crede că sacrificatul de Ignat este un erou wagnerian, ba are, după Ion Andreiţă, şi o „constelaţie” proprie. Eu, unul, īnţeleg perfect propensiunea lui Ion Andreiţă către acest mitic personaj din „panteonul orfic” al grătarului, numai colesterolul īmi strigă: nu şi nu!


Echim Vancea, Laurenţiu Ulici – 10 ani de posteritate,
Editura Limes, antologie


A apărut īn īngrijirea lui Echim Vancea, maramureşean, prieten şi discipol al lui Laurenţiu Ulici, un volum care adună articole despre marele dispărut. Volumul cuprinde mărturii interesante şi chiar poeme dedicate lui Laurenţiu Ulici. Ponderea īn volum aparţine mărturiilor scrise şi fotografice din Maramureş, īn special din Sighet şi Deseşti, unde fostul preşedinte al USR păstorea un festival literar de mare succes. Din păcate, sīnt culese īn volum şi cīteva materiale gazetăreşti scrise de persoane care nici nu l-au cunoscut pe Ulici şi s-au rostit după ureche, īn stil de tabloid, la moartea lui, denigrīndu-i cu acest prilej pe unii dintre prietenii săi apropiaţi, care au resimţit din plin durerea despărţirii. O carte necesară este, totuşi, afectată de neglijenţe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul