Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dreptul la replică

        Ion Istrate

CÂTEVA PRECIZĂRI NECESARE referitoare la articolul Plagiat sau furt literar? de Mircea Po­pa, din Luceafărul de dimineaţă, nr. 11-12/9 martie 2011, p. 19. Dată fiind gravitatea acuzelor aduse nouă de autorul acestui articol, ca şi a denaturărilor la care a fost supus adevărul prin afirmaţiile cuprinse în text, solicităm redacţiei, în virtutea dreptului la replică, găzduirea acestei scurte intervenţii, în speranţa unei mai corecte informări a cititorilor, ca şi a formării unui punct de vedere public cât mai apropiat de rea­litate. Pe de altă parte, mărturisim că aceasta este prima şi ultima intervenţie pe care ne-o îngăduim într-o polemică pe care n-o dorim şi pe care o credem curată pierdere de vreme. Iată ce considerăm demn de afirmat, o dată pentru totdeauna, în intenţia de a spulbera incertitudinile şi de a aşeza lucrurile sub lumina adevărului.


1. Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989 reprezintă o investigaţie de anvergură, apărută la Editura Academiei Române, în anul 2004. Cartea nu a apărut deci în anul 2003, cum afirmă, în textul în care vituperează împotriva noastră, eminentul critic şi istoric literar Mircea Popa. Aşa cum se menţionează în Prefaţa semnată sugestiv Autorii, Dicţionarul... este „o lucrare colectivă”, care aparţine deci tuturor semnatarilor săi, iar nu o „operă” personală ori coordonată de cineva, fie acest personaj şi sus-amintitul strălucit cercetător, care ar fi propus-o individual şi ar fi susţinut-o personal „spre a fi introdusă în planul naţional de cercetare”. De asemenea, Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989, apărut în anul 2005, la aceeaşi editură, este, aşa cum se arată în Prefaţa semnată iarăşi Autorii, „în concepţie şi realizare”, tot o „lucrare colectivă”, pe care nu Mircea Popa a iniţiat-o, aşa cum lasă iarăşi să se înţeleagă domnia sa, atunci când afirmă că „a propus-o colegilor” spre elaborare, întrucât proiectul i s-a părut „esenţial”. Mircea Popa, deşi conducător de colectiv la acea vreme, n-a fost, din păcate, nici mă­car coordonatorul ştiinţific al acestor lucrări, câtă vreme, de pildă, normele de redactare ale ambelor dic­ţio­nare, ca şi revizia lor, au fost semnate de auto­rul rândurilor de faţă, fapt recunoscut şi de Consiliul ştiinţific al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, care a patronat cercetările. Aceasta, în ciuda supărării pe care i-o produce probabil şi azi fostului nostru coleg vederea celor două volume, dar în care nu se află, aşa cum îşi dorise cu ardoare, numele său menţionat în calitate de coordonator ştiinţific.


2. Aiuritoarea acuză de „plagiat sau furt”, referitoare la volumul Romanul italian în România 1843-1989, apărut în anul 2007, la Editura Paralela 45, vizează delegitimarea sa într-un chip cu totul lipsit de temei. Aşa cum afirmam în Notă asupra ediţiei, fapt reţinut de toţi comentatorii cărţii, deci inclusiv de Elena Pîrvu, autoarea recenziei care a stârnit sfânta indignare a intelectualului Mircea Popa, intenţia noastră a fost aceea de a „valorifica imensul bagaj informaţional constituit cu ocazia redactării Dicţionarului cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989”, prin „interogarea informaţiei referitoare la romanul italian” (p. 37). Aceas­ta, din convingerea că astfel de cercetări sunt extrem de utile şi s-ar cuveni făcute şi din perspectiva altor  mari literaturi ale lumii. Ca „exegeze bibliografice” referitoare la soarta romanului francez, german sau englez în spaţiul românesc, asemenea investigaţii ar putea pune în pagină şi, eventual, ar putea clarifica multe din necunoscutele raporturilor noastre culturale cu spaţiul european, cu beletristica mondială. Adică, exact aşa cum preconizau chiar Autorii, în Prefaţa Dicţionarului tipărit în anul 2005: „Pe baza acestei bogate informaţii se pot întreprinde cercetări privind evoluţia ideologiei literare, a conceptului de roman, studii asupra actualităţii şi a recurenţei unor teme şi motive, se pot elabora exegeze comparative, analize ale dinamicii gustului literar” (p. V). Ceea ce s-a şi întâmplat, aşa cum o arată capitolul Dinamica istorică a receptării romanului italian pe teren românesc, din cercetarea noastră, din care reiese că momentele de maximă ecloziune ale traducerilor din romanul italian nu aparţin, cum ne-am fi aşteptat, unor epoci de li­bertate, ci unor perioade de dictatură (1942-1943 şi 1966-1974), lucru greu de explicat altminteri decât prin admiterea unui dirijism cultural şi prin ingerinţa factorului politic. Numai că, vorba la­tinului, quod licet Jovi, non licet bovi sau, mai pe româneşte, ca să aflăm toate acestea, trebuia să vrea şi ilustrul contemporan Mircea Popa, atât de hotărât să-şi apere bastionul unor principii răsunătoare cu mijloace extrem de precare. Spunem toate acestea nu numai pentru că am prelucrat o masă de informaţii cuprinse într-o sursă publicată, pe care o cităm, pentru a oferi, astfel, italieniştilor români un necesar ins­trument de lucru, ci şi pentru că, astfel, am împlinit unul din dezideratele autorilor, care au oferit Dicţio­arul tuturor celor interesaţi, pentru realizarea de noi exegeze.


3. Procesul de intenţie intentat italienistei Elena Pîrvu numai pentru că ne-a lăudat o carte, într-o recenzie proaspăt citită de Mircea Popa, dar tipărită cu ani în urmă – vezi Mozaicul, nr. 12/2008 – se dovedeşte, astfel, nu numai lipsit de temei, ci şi umoral, la limita urbanităţii. Nu dorim, pentru nimic în lume, să intrăm în vreo confruntare cu domnul Mircea Popa, nici să calificăm în vreun fel profunda valoare istorico-literară a alegaţiilor sale, clarviziunea şi vigilenţa de care dă dovadă în susţinerea propriilor opinii. Au făcut-o alţii şi s-a văzut unde s-a ajuns. Cel mult, şi-au pierdut ani din viaţă. Câteva precizări se cuvin totuşi făcute. Pentru mai dreapta cinstire a adevărului, se cuvine să menţionăm că, între autorii Dicţionarului din 2005, nu se numără doar cei opt cercetători pe care îi citează ritos domnul Mircea Popa, câtă vreme, astfel, nu aflăm şi cine a excerptat material din cărţi pentru întregul Dicţionar, nici cine a redactat articolele pentru perioada 1980-1989, nici cine a finalizat lucrarea, pregătind-o pentru tipar. Ceea ce înseamnă că, alături de Constantin Colhon, Ion Is­trate, Doina Modola, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu şi Mariana Vartic, între autorii Dicţionarului se cuvin pomeniţi şi Doru Burlacu, Ioan Mi­lea, Ioana Tămâian, Călin Teutişan şi Magda Wäch­ter. În altă ordine de idei, nici eu, nici mai tânărul coleg Călin Teutişan n-am primit vreodată sancţiuni profesionale. Dimpotrivă, în anul 2010, Filiala Cluj a Academiei Române a oferit subsemnatului o diplomă de excelenţă, conferită „pentru activitatea în domeniul istoriei şi criticii literare”. Lăsând pe seama dom­nului Mircea Popa clarificarea raporturilor sale personale cu diversele foruri culturale, care îi sponsorizează sau nu cărţile, ţinem să amintim că Romanul italian în România 1843-1989, volumul nostru din 2007, n-a beneficiat de niciun sprijin din partea banului public. Mai mult, din tirajul publicat, cel puţin o sută de exemplare au fost distribuite gratuit specialiştilor români şi italieni, ca şi ma­ri­lor bi­blioteci universitare. Şi, pentru că trebuie să încheiem cumva, de preferinţă risipind tensiunile, să-i amin­tim marelui nostru contemporan cea mai clamoroasă boro­boaţă pe care a combinat-o, încercând să ne deni­greze, mult mai gravă decât indicarea greşită a anilor de apariţie a lucrărilor la care a colaborat. Uitând că, în cazul Dicţionarului din 2005, artico­lele n-au fost semnate, iar redac­tarea s-a făcut pe autori, deci nu aşa ca în cazul primului Dicţionar, în care, până în 1980, articolele au fost redactate pe epoci, domnia sa ne atribuie 21 din cele 312 articole referitoare la romanul italian. Sunt cele pe care le-a identificat şi numărat cu grijă, în intervalul 1945-1964, care credea că ne aparţine, pierzându-şi vremea şi obosindu-se de pomană, câtă vreme era vorba de un mod de a lucra specific altei lucrări. Dar acesta este Mircea Popa, contempora­nul nostru, mare la stat şi brav la sfat, adevărat Toma Ali­moş al culturii naţionale, care a coborât din codrii Bihorului, cu sabia într-o mână şi cu pana în cealaltă, pentru a spulbera duşmanii care o pândesc din toate părţile, motiv pentru care s-a şi decis să-i pună, vigilent, o centură de castitate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul