Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O.N.G. cu patrafir

        Gelu Negrea

• Premierul Emil Boc, în veci fie-i numele lăudat, a promis românilor în agonie şi extaz că, gata: sufocată de presiunea implacabilă a măsurilor anticriză, blestemata recesiune în care se zbate ţara de-atâta amar de vreme a cedat psihic şi s-a dus învârtindu-se de unde-a venit, făcând loc mult aşteptatei redresări economice. Evenimentul oficial va avea loc peste câteva zile, adică la finele primului trimestru al acestui an calendaristic.


Vestea bună ar fi că ultima zi a primului trimestru este 31 martie. Vestea proas­tă e că prima zi a rederesării cade pe 1 aprilie...


• Plin de o sfântă mânie democratică, Dumitru Radu Popa semnează în cel mai recent număr al revistei Cultura un articol intitulat Africa şi dictatorii ei  în care, o să râdeţi, e vorba chiar despre continentul negru şi despre câţiva dintre liderii ţărilor din zonă certaţi la iatagane cu liberalismul şi drepturile omului: Bokassa, Mobutu, Idi Amin, Haile Menghistu, Mohamed Siad Barre, Jean Mambanda, Charles Taylor, Ben Ali, Hosni Mubarak... Domnul Dumitru Radu Popa deplânge, cu o indignare bine temperată, împrejurarea că mulţi dintre ei, în loc să fie judecaţi şi condamnaţi pentru crimele şi atrocităţile comise, s-au retras la bătrâneţe pe felurite meleaguri exotice sau au murit de moarte bună pe paturile de campanie sau baldachinele personale.


Vorbind, de exemplu, despre Jean Bedel Bokassa, „despotul Republicii Centraficane, faimos între alte crime pentru canibalism”, autorul articolului exclamă cu patos justiţiar: „Nici acesta n-a fost procesat cum trebuie şi n-a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, aşa cum s-ar fi cuvenit poate”.


...Pardon? Cum adică „n-a fost procesat cum trebuie”? Exprimarea domnului Popa mă gâghilă în modul cel mai neplăcut la urechi, dar trec peste disconfort cu suavă indulgenţă: i-o fi scăpat omului în fuga condeiului procurat de la New York... şi nu numai (titlul rubricii d-sale din Cultura). Merg, deci,  mai departe cu lectura, iar două paragrafe mai jos, ce-mi văd ochii larg deschişi de uimire? Citez: „Dar Gheddafi (aşa caligrafiază dânsul numele Colonelului) poate şi trebuie să fie prins şi procesat cu toată severitatea pentru mulţimea crimelor comise”. Măi să fie: iar procesat?! Dau cuviincios fuga la DEX: A procesa = A prelucra semnalele înregistrate pe bandă magnetică prin intermediul unui procesator. Rămân cu retina-n 4X4. Adică, mă rog frumos, cum să-i prelucreze pe sus­numiţii prin intermediul unui procesator când omul vrea să zică, de fapt, că bestiilor trebuie să li se intenteze un proces penal? Să fie traduşi în justiţie, cum ar veni...


Bulversat oarece, am, totuşi, tăria să merg până la capătul articolului unde aflu o frază căreia îi cam lipseşte începutul. Ea sună aşa: „Astfel încât să fim în stare să realizăm idealul exprimat de Immanuel Kant: Fiat justiţia, pereat mundus!”


Ba, să mai am o dată pardon: Immanuel Kant n-a exprimat nici un fel de ideal cu acele cuvinte pentru bunul motiv că dictonul nu-i aparţine. L-a formulat Seneca în antichitate (Fiat iustitia, ruat coelum – Să se facă dreptate, prăbuşească-se şi cerul) şi l-a adoptat, ca deviză, în forma menţionată de  jurnalistul ad-hoc, împăratul romano-german Ferdinand I (fratele lui Carol Quintul).


Ceva mă face să cred că în cerebelul lui Dumitru Radu Popa informaţia istorică n-a prea fost procesată cum trebuie...


• Dar nu numai domnul Popa e supărat mormânt pe numitul Gaddafi Moamer, ci şi Radu Tudor de la Antena 3. Duminicala sa emisiune de divertisment politic Punctul de întâlnire era zilele trecute titrată într-acest chip şi asemănare cu sine: Gaddafi – aşteptat de Ceauşescu (?!). Aşteptat, unde? Nu vi se pare că sugestia indusă de domnul Radu Tudor are în ea o doză inefabilă şi impardonabilă de morbid?


E adevărat: pe capul liderului libian curg, de vreo săptămână, toate blestemăţiile de pe lume, la fel cum s-a întâmplat, în urmă cu câţiva ani, cu alt personaj intrat subit în dizgraţia marilor puteri, Saddam Husein. Frisonat de apropierea alegerilor prezidenţiale din Franţa, domnul Nicolas Sarkozy s-a trezit într-o dupăamiază îngrijorat până peste freză de soarta poporului libianfrate şi de faptul că el are un venit per capita de numai 3.000 de dolari, ceea ce reprezintă,    nu-i aşa, o vină de neiertat. Drept pentru care soţul legitim al distinsei doamne Carla Brunni a uitat intempestiv de prietenoasele zăpezi de altă dată consumate în lungi ospeţii prin saloanele Palatului Élysée în compania infamului de astăzi şi i-a sărit la beregată cu rachetele din dotare, sprijinit îndeaproape de Silvio Berlusconi, grăbit şi el să dea o mână de ajutor îndelung exersată în pupatul ritualic.


Bun, am înţeles: asistăm în delir la reconfigurarea geografiei lumii politice contemporane conform unui plan pe care cineva şi l-a asumat voluntarist şi îl pune în operă pas cu pas. Dictatorii africani sunt pionii de sacrificiu de pe Marele Eşichier într-un joc cu profunzimi necunoscute, ale cărui reguli sunt stabilite în la­boratoare inexpugnabile. Este O.K. – cel puţin din punctul meu de vedere care acuzam acum vreo trei săptămâni orbecăiala de veacuri a omenirii pe versanţii abrupţi ai istoriei în lipsa unui proiect de viitor, oricare ar fi el.


Ceea ce nu-mi place în derularea acestei campanii de facere de bine cu dimensiuni planetare este lejera dispensare a operatorilor de o minima moralia procedurală. Într-adevăr, etica este un detaliu minor într-o întreprindere de o asemenea anvergură, dar ştiţi cum se spune: diavolul se ascunde în detalii...


• Citesc în Q magazine o ştire conform căreia Came­ra deputaţilor a Parlamentului României a dat undă verde unui proiect de lege privind parteneriatul dintre stat şi biserică în domeniul asistenţei sociale. Actul normativ iniţiat de Raluca Ţurcan prevede „finanţarea serviciilor sociale, a acţiunilor caritabile, formarea şi instruirea corpurilor de voluntari şi activităţi de educaţie şi formare, inclusiv în domeniul îngrijirii persoanelor dependente”.


Foarte frumos, o să spuneţi: iată că BOR se decide, în fine, să se implice activ în viaţa socială şi în opere de caritate, aşa cum îi stă bine unei instituţii ecleziastice care îşi respectă statutul şi menirea.


Ba, nu e deloc frumos!, vă răspund, pentru că finanţarea acţiunilor organizate în acest sens „se va face, în principal, de către stat” (mai la obiect, în proporţie de circa 80%), nicidecum din resursele (substanţiale, după cum spun gurile bune) de care dispune biserica noastră atât de ortodoxă încât şi-a asumat, mai nou, şi prerogative de tour-operator – excursii  interne şi externe la preţuri covenabile, cu discount pentru grupuri de pensionari, elevi, studenţi, văduve şi militari în misiune în Irak, Afganistan şi alte ţări vecine şi prietene. Păi, cum vine asta, caritate pe banii statului?! Care mai este, în atare condiţii, rolul bisericii? De lucrativ O.N.G. cu patrafir care ajută la cheltuirea eficientă a banului public sub zodia binecuvântată a lui aleluia?


Eu cred că mult mai bine ar fi ca sta­tul să elaboreze şi să implementeze propriile programe de asistenţă socială, iar preoţimea română să facă acelaşi lucru pe spezele ei. I-ar fi mai uşor şi lui Dumnezeu la evaluarea finală, aia de-i mai zice şi Judecata de Apoi...


• Dintr-o regretabilă eroare de tehnoredactare (pentru care cerem cuvenitele scuze autoarei şi cititorilor) cele două poezii semnate în nr. 11-12/09 martie 2011 al revistei noastre de doamna Aurelia Marin, Curbele mişcării şi O femeie dansează blues, au apărut fără versurile finale. Reproducem versiunea corectă a ultimelor strofe din poemele mutilate fără voie:


Între tine şi aceste tainice mituri
o dantelărie aspră cu noduri şi spaţii oculte,
fără urmă anotimpurile se destrămau
în nostalgia ezitărilor date de lumină,
în candela divină aşezată far la fereastră.
Credinţe, iluzii, speranţe s-au încrustat funii
la gât ca mărgeanul pe recifele apelor mării,
surferi şi zdrenţe eşuate la ţărm de poveste,
pescăruşul stăpânind curbele mişcării.
Prin tine labirintul unui foşnet aparte,
averea adunată într-o carte. (Curbele mişcării)
La radio se vorbeşte despre ţinutul gloduros
al psalmilor, multe constelaţii în declin
şi cuvioase procesiuni orientale –
ea visează nesperatele zăpezi de-altădată.
Doldora de stihuri şi singurătate,
o femeie calmă, tăcută,
dansează blues şi îşi cântă. (O femeie dansează blues)


P.S. Domnule, şi cât de tare urăsc zicala-alibi: numai cine nu munceşte, nu greşeşte!...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul