Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        Critias


Uşurel cu pianul pe scări!


De câteva săptămâni, penultima pagină a României literare găzduieşte una dintre cele mai interesante, mai vii şi mai palpitante rubrici din întreaga noastră presă culturală: Din cartea cu fleacuri, purtând semnătura profesorului Livius Ciocârlie. Sub acest titlu de o excesivă modestie se ascunde un incitant jurnal de idei edificat, aparent, din gânduri răzleţe şi reflecţii dezordonate, care, însă, în plan secund, se recompun, asemenea bucăţelelor dintr-un puzzle cu arhitectură sofisticată, în desenul complex şi subtil al unei aventuri intelectuale pasionante. Ajuns la o vârstă şi la o filozofie existenţială care îi permit să nu se mai lase ademenit de cântecul de sirenă al iluziilor deşarte, Livius Ciocârlie priveşte înapoi (şi înainte) fără mânie, fără mândrie şi prejudecată, cu o detaşare calmă, ironică şi tăioasă adesea (în special când e vorba de propria persoană), dar, mai ales şi indiferent asupra cui sau asupra a ce se apleacă ochiu-i necruţător, lucidă întotdeauna. Or, se ştie de la Camil Petrescu citire: câtă luciditate, atâta dramă...


Cu toate acestea, însemnările sale n-au nimic din mohoreala unui moralist erudit, dar acru şi sastisit de viaţă – dimpotrivă, sunt stenice, reconfortante şi irigate subteran de un umor sec, delicios: „Îmi scrie Ţepe. Scrisoarea i se întoarce cu menţiunea: destinatarul decedat. Ca să vezi! Şi nici măcar n-am observat.”; „Dintotdeauna am simţit nevoia să-mi fac viaţa praf. Acum n-a mai rămas mult – şi tot nu mă las.”; „În timp ce încerc să adorm, îmi vin două idei. Pe una am uitat-o. Cincizeci la sută e un scor destul de bun.”; „În legătură cu treburile publice româneşti, ajunge să fii pesimist ca să ai dreptate.”; „Mircea Eliade: «Oare nu mă trădez pe mine, nu-mi trădez neamul meu, lăsându-mă absorbit exclusiv de boala Ninei, nemaidormind nopţile, nemaifăcând nimic toată ziua, nici măcar transcriind şi perfecţionând operele mele neterminate?» Vai de capul lui! De un asemenea egocentrism aş fi poate în stare şi eu, dar din nesimţire, nu pentru geniul meu, nu pentru neamul meu” etc.


Fleacurile lui Livius Ciocârlie – ce încântare!...


Mărturisesc sincer: eram pe punctul de a trânti o notă supărată rău pe chestia tăcerii dezonorante cu care intelighenţia română a înţeles să întâmpine studiul mai mult decât incitant al Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, publicat recent în două numere consecutive ale României literare. Am zis „tăcere dezonorantă” şi nu „indiferentă”, „laşă”, „vinovată” sau mai ştiu eu cum pentru că n-ar fi fost întâiaşi dată pentru prima oară când brava intelectualitate dâmboviţeană pune cu duioşie batista pe ţambal atunci când în spaţiul public autohton survine o problemă cu potenţial ideatic exploziv sau, măcar, una care merită, dintr-un motiv sau altul, să se constituie în obiect de dezbatere. Eventual, naţională. La fel s-a întâmplat şi acum vreo câţiva ani cu o cercetare statistică a profesorului universitar Daniel Barbu privitoare la unele aspecte extrem de delicate ale istoriei recente a românilor, cum ar fi, de pildă, atât de frecvent invocata teză a „importului de comunism”, rolul şi ponderea represiunii ca instrument politic în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut ori, şi mai şi, diabolica întrebare (citez): „totalitarismul i-a avantajat sau i-a dezavantajat pe cei mai mulţi dintre români?” (vezi vol. Miturile comunismului românesc, coordonat de Lucian Boia, Ed. Nemira, 1998). Nu menţionez acum şi aici concluziile lui Daniel Barbu; vă asigur doar că ele ar fi meritat mai mult decât o condamnabilă ignorare edificată pe principiul: ceea ce se tace nu există!


Credeam, aşadar, că se va proceda în acelaşi mod şi cu articolul Martei Petreu, respectiv, că el va fi lăsat să alunece fără nici un ecou în uitare, înveşmântat în acea linişte comodă şi mortifiantă de natură să marcheze un nou gest de abdicare a intelectualilor mioritici de la rostul şi menirea lor fundamentale. Iată însă că, helŕs!, nu se întâmplă aşa: cineva ridică mănuşa fierbinte, dând semnalul că, totuşi, în România, se poate dialoga chiar şi pe o temă peste măsură de gingaşă, cum este această şocantă convertire a lui Mihail Sebastian la ideologia de extremă dreaptă într-o anumită perioadă a tinereţii sale gazetăreşti. O face Radu Cosaşu, un prozator remarcabil, omul care ştie cel mai bine în ţara asta cu ce se mănâncă „meseria de nuvelist” şi, în acelaşi timp, un redutabil şi fermecător diarist care ne bucură săptămânal în Dilema cu crâmpeie tulburătoare „din vieaţa unui extremist de centru...”. Articolul lui Radu Cosaşu se intitulează Diabolizarea lui Sebastian şi reprezintă primul episod dintr-o serie care se anunţă pasionantă, chiar dacă autorul face din start precizarea fals-liniştitoare: „nu mă gândesc să iau apărarea lui Sebastian”. Why not? Eu, cel puţin, nu doar sper, ci sunt convins că nu se va ţine de promisiune!...


Radu Cosaşu nu are (n-a avut niciodată!) reflexe de inchizitor cultural neîndurător şi maniheist; el întrevede în rătăcirile ideologice (reale!) ale tânărului discipol al lui Nae Ionescu o posibilă „dramă intelectuală demnă de un alt «joc al ielelor»” şi, de pe această poziţie, refuză să dea curs sugestiei imperative (scuzaţi oximoromul!) pe care Marta Petreu ne-o aşază tuturor în faţă: aceea de a reciti altfel textul Jurnalului lui Mihail Sebastian.


O.K.! Personal, nu-mi pot reprima, totuşi, regretul că, din motive neimputabile cuiva anume, noi nu ne aflăm în posesia unei versiuni integrale a Jurnalului care, se vede cu ochiul liber, nu începe marţi, 12 februarie 1935 şi nici nu se încheie, după toate probabilităţile, duminică, 31 decembrie 1944, aşa cum consemnează ediţia Gabrielei Omăt şi a lui Leon Volovici publicată pentru prima oară în 1996 la „Humanitas”. Poate că fragmentul (sau fragmentele?) pierdut(e) ar fi adus plusul de lumină necesar spulberării umbrelor ce însoţesc viaţa şi activitatea lui Sebastian atât în intervalul 1927-1933, când el a lucrat în redacţia Cuvântului naeionescian, cât şi în cele câteva luni care despart ultima zi a anului 1944 de fatala 29 mai 1945, ziua accidentului absurd care i-a curmat intempestiv existenţa.


...Sau poate că ele ar fi încurcat şi mai rău lucrurile?! Mă întreb şi eu ca un „cititor inocent” ce mă găsesc...


Tot în nr. 218/17-23 aprilie a.c. al Dilemei vechi, la pag.23 putem citi o notă cam stupefiantă semnată „a.l.ş.” (Alex Leo Şerban) ce sună astfel: „Flacăra olimpică a ajuns, din păcate, (subl.mea – Critias) la destinaţie fără alte incidente decât cele din «oraşul-Lumină», care a reuşit s-o stingă (ruşine, SUA, ţară a drepturilor omului, că ai stat cu mâinile încrucişate în timp ce flacăra se ducea în ţara unde drepturile omului sînt încălcate!...)...” etc.


Alo, domnu’: mai uşurel cu pianul pe scări! Sigur, ţine de drepturile omului şi publicistului a.l.ş. să se răstească la cine vrea muşchiul lui lingual, să înfiereze şi să urecheze fără milă SUA pentru că au înşelat amarnic aşteptările belicoase ale viteazului şi intransingentului nostru contemporan. Totuşi, nu s-a găsit nimeni prin preajmă să-i mai tempereze oarece sfânta mânie proletară? Ştiu măcar o persoană din redacţia Dilemei vechi care, cu binişorul, îi putea explica pe înţelesul său domnului Şerban simbolistica nobilă a aprinderii flăcării olimpice şi a traseului său multinaţional, amintindu-i, eventual, că, în vechime, pe durata Olimpiadelor, războaiele încetau şi asupra lumii greceşti se pogora, binefăcătoare, Pacea.


...Sau, cumva, în ultimul timp, chestia asta cu pacea a ajuns să conteze doar în al enşpelea rând, fiindcă nu mai e trendy şi lipseşte dintre versetele political correctness?! (Critias)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul