Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cele trei stadii ale criticii

        Florin Mihăilescu

Cel dintâi stadiu al oricărei critici este acela al criticii de actualitate sau de întâmpinare, cum i se mai spune, cu un uşor umor involuntar, dar şi cu o oarecare doză de inadecvare, întrucât de întâmpinare beneficiază şi cărţile vechi în ediţii noi, nu numai cele aflate la prima lor apariţie. Or, critica de actualitate, care, de fapt, e tot una cu instituţia cronicii literare, se individualizează tocmai prin împrejurarea de a trebui să se pronunţe în absenţa totală sau măcar parţială a oricăror alte opinii anterioare. Ea reprezintă, deci, un prim pas ori cel puţin unul dintre primii paşi – pe termen lung, iar uneori fără sfârşit – ai receptării critice.


De aici şi meritele, dar şi limitele, de care n-ar fi rău să ţină seama cronicarul literar. El fixează cărţii despre care scrie o situaţie preliminară, fragilă, amendabilă şi fluctuantă, care intră cu o pondere importantă în dialogul conştiinţelor critice din imediata contemporaneitate. Cronicarul literar mizează în mod esenţial şi, de altminteri, inevitabil pe gustul, intuiţia şi sensibilitatea sa. El este, în fond, purtătorul de cuvânt al cititorului de o anume calitate, cultivat şi rafinat, care practică el însuşi, pe cale verbală, ceea ce Thibaudet numeşte o critică spontană. Se cere cronicarului exact ceea ce poate da: o deschidere cât mai fidelă, mai sinceră şi, de bună seamă, mai revelatoare a impresiilor sale. Cea mai preţioasă însuşire a lui ar trebui să fie dezinteresarea sau înălţarea impersonală, asemănătoare cu a artistului, cum ar zice Maiorescu, în sensul acelei obiectivităţi liminare pe care o reclama în atitudinea criticului şi discipolul continuator al acestuia, E. Lovinescu. De aici mai departe este imposibil a nega, în acest prim stadiu al criticii, o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate, care nu vine nea­părat din abateri de conduită morală sau din încălcări ale obligaţiilor deontologice, ci din particularităţile structurale ale fiecărei perso­nalităţi de cronicar.


Pe lângă descrierea impresiilor sale şi intuiţia specificului estetic al operei recenzate, prin care cronicarul încearcă să depisteze un număr de calităţi şi defecte, făcând, aşadar, şi „critique des beautés” şi „critique des fautes”, acestui prim receptor al unei creaţii artistice nu prea i se mai poate cere nimic, fără a depăşi graniţele ce definesc stadiul său propriu de acţiune şi critică. Consecinţele pot fi, deopotrivă, benefice sau dăunătoare, după gradul de corectitudine a orientării date. Dar, din fericire, opiniile unui cronicar intră destul de repede într-o dezbatere şi într-o confruntare totdeauna captivantă şi, în mare măsură, clarificatoare cu opiniile tot atât de proaspete ale celorlalţi confraţi. Rezultatul echilibrează, în general, balanţa aprecierilor şi caracterizărilor, oferind operei în discuţie o imagine cu siguranţă mai obiectivă şi mai apro­piată de adevăr, sub toate aspectele sale.


Critica de actualitate este, prin excelenţă, publicistică, aşa cum, cu dreptate, socotea acelaşi maestru francez mai sus menţionat. Cronica literară ar putea fi inclusă, astfel, ca o specie aparte, în genul jurnalistic, mai ales că este adeseori practicată şi de oameni de autentică specialitate, dar şi de condeieri improvizaţi sau superficiali, când nu de-a dreptul impostori sau semidocţi, pur­tând cu nonşalanţă masca unei intelectualităţi trucate. Cronica literară se cuvine a fi tărâmul iubitorilor de frumos, iar nicidecum al manifestărilor de egolatrie şi de parvenitism cultural. Riscul mistificaţiilor şi al manipulărilor tendenţioase nu este câtuşi de puţin de neglijat. Însă tot dialogul impune, şi în această privinţă, corectitudinea ansamblului de ju­decăţi şi de comentarii, la care conduce inexorabil acest prim stadiu al criticii literare. Sunt spirite fine şi de mare autoritate ca Gaëtan Picon, pentru care chiar aceasta este adevărata şi singura critică, adică aceea care descoperă, şi nu neapărat consacră operele. Pe de altă parte, nu fără o mică nuanţă paradoxală, acelaşi Picon recunoaşte că nu e cu putinţă o veritabilă critică în lipsa esteticii şi, deci, a unei teorii mai generale a artei. Iar cronicarul poate fi cel mult un analist şi un interpret, dar mai puţin un teoretician. El lucrează cu opere individuale, nu cu ansambluri de opere, cu integrări şi corelări mai cuprinzătoare, care cer o fermă conştiinţă teoretică. Or, criticul este mai ales un „philosophus additus artifici”, decât un „artifex additus artifici”, cum observă cu oportunitate Benedetto Croce.


Această misiune mai complicată şi mai delicată revine unui stadiu următor al criticii, după ce un interval de timp ceva mai întins a îmbogăţit perspectiva ori tabloul atât al opiniilor critice, cât şi al creaţiilor unui autor. Această receptare mai îndepărtată de obiectul ei îl supune pe acesta unei viziuni generale, îl studiază în sine, dar mai ales în structuri supraordonate, raportând opera individuală la integralitatea creaţiei scriitorului, pe acesta la contextul mai larg al literaturii naţionale şi chiar al celei universale. Este, aşadar, aici, o operaţie de mediere între părerile cronicarilor şi primul stadiu al criticii, între operele aceluiaşi autor, între acestea şi operele confraţilor lui din aceeaşi epocă şi în­treaga literatură de care aparţine etc., dar critica din acest al doilea stadiu, numită uneori şi de consolidare, deşi ea poate fi câteodată şi de respingere, mai îndeplineşte încă o funcţie de mediere, nu numai între trecut şi prezent, dar încă între acestea două şi viitor.


Căci există, indubitabil, şi un al treilea şi ultim stadiu al criticii, cu care se încheie în chip stabil şi cvasi definitiv întregul parcurs şi proces al receptării. Acest stadiu final este reprezentat de critica posterităţii, la ale cărei concluzii, cu mult mai temeinice, colaborează încă două instanţe nu numai importante, dar oarecum fără drept de apel: pe de-o parte, timpul istoric, suficient de lung pentru a crea perspectiva necesară unei evaluări echilibrate, pe de altă parte, marele public anonim, ale cărui opţiuni se însumează şi se armonizează, generaţie după generaţie, într-o apreciere de ansamblu, care conferă calităţilor literare stabilitate, anterior statutului de valori obiective din punct de vedere socio-cultural.


Al doilea stadiu, pe care un Thi­baudet îl echivalează cu critica universală, ca tip, şi nu neapărat ca profesiune, a cărui acţiune de multiplă mediere a indicat-o deja, poate fi numit stadiul uni critici mediatoare. Lăsând de-o parte critica posterităţii ca tribunal absolut, mai ales că ea este întotdeauna atât de îndepărtată, trebuie în mod special subliniată contribuţia acestei critici mediatoare, al cărei principal efect, cu totul necesar, este aşezarea operelor şi valorilor lor într-o ierarhie cât mai judicioasă, ca într-un adevărat tablou al lui Mendeleev cu caracter axiologic. Iar dacă această critică mediatoare preia realmente multe din rezultatele cronicilor literare, dar le şi modifică pe destule altele, posteritatea îşi însuşeşte cea mai mare parte a acestei critici, fie ea universitară sau nu.


Să ne întoarce, însă, încă o dată, la critica de actualitate! Ea dă o satisfacţie inconfundabilă, pe care Lovinescu a exprimat-o, la un moment dat, aşa frumos: „A crea! A lua materia informă încă, curgătoare, şi a o organiza, a o distribui în categoriile judecăţii estetice, a opera, deci, în inedit, pe riscul propriei iniţiative – nu există o menire mai nobilă şi o satisfacţie mai mare!”. Acesta poate fi considerată, pe bună dreptate, strălucirea oficiului de cronicar literar. Suferinţele sale se cheamă parţialitate şi provizorat, efemeritate şi relativism. De ele ne tratează critica moderatoare şi ne vindecă mai sigur critica posterităţii.


Din toate cele spuse până aici se poate deduce necesitatea criticii de actualitate în orice cultură. Şi totuşi, în Occident ea a intrat de mai multă vreme într-un anumit declin, rezumându-se la informare şi publicitate editorială, chiar dacă, prin 1982, Bertrand Poirot-Delpech, cronicar literar al prestigiosului Le Monde începând din 1972, îşi publica, la Gallimard, o selecţie din cele circa cinci sute de foiletoane ale deceniului împlinit, precizând, însă, în mod semnificativ, că nu dorise să judece, nici pentru a elogia, nici pentru a blama, cum s-ar fi aşteptat, poate, şi cititorii, şi autorii, ei înşişi, ci doar să joace rolul unui „intermediar de bună-credinţă şi de bunăvoinţă între producător şi consumator. Intermediar fatalmente subiectiv, dar a cărui ecuaţie personală contribuie la informarea publicului, prima mea grijă. Revine teoreticienilor, universitarilor, de a face să avanseze cunoaşterea noastră despre «faptul literar»; liber polemiştilor să-şi ascută dinţii aspra confraţilor lor. A face iubite cărţile şi lectura ajunge fericirii mele”.


O dispariţie a criticii de actualitate nu este încă pentru noi o actualitate critică. Din păcate sau din fericire. E, poate, şi proba unei relative desincronizări, dar ne-ar plăcea cu mult mai mult dacă am socoti-o manifestarea de vitalitate, aflată încă în desfăşurare, a unei tinereţi energice şi creatoare, măcar până la vârsta... Franţei!


(Comunicare prezentată în cadrul Colocviului naţional Strălucirea
şi suferinţele criticii de întâmpinare, organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; 30 martie, 2011)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul