Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trăim în vis; restul e convenţie...

        Ioan Holban

Noul roman al lui Vasile Popa Homiceanu, Zăpezile şi furia (Editura Junimea, 2011), se circumscrie, în perspectiva istoriei prozei noastre de azi, spaţiului epic şi modalităţilor narative din cărţi precum Nebunul şi floarea a lui Romulus Guga, Alexandra şi Infernul de Laurenţiu Fulga, Pavilionul a lui Nicolae Ioana, Martorii de Mircea Ciobanu ori Wiener Walzer a lui Mircea Ghiţulescu; personajul-narator din romanul lui Vasile Popa Homiceanu, pasionat de psihopatologie, cu un traseu al existenţei liniar – navetă într-un oraş „cu mult soare”, la un centru de logopedie, apoi, la penitenciarul din strada Doctor Vicol şi, la urmă, la spitalul de nebuni de la Grajduri –, (supra)vieţuieşte, în fapt, în infern: în cel lăuntric, în „grota minţii”, într-un nesfîrşit monolog interior, cu proiecţii maladive, inducţii parapsihice, în tăcerea, angoasa şi delirul paranoid al unei minţi diabolice şi, deopotrivă, în cel social, într-un univers concentraţionar, în coşmarul realului, cînd, în jur, se petrec lucruri care „ne absolvă de umanitate” şi care atacă suportul moral al individului, în suspiciune şi delaţiune. Per­sonajul-narator, bine fixat în biografia autorului însuşi (originar din Homiceni, poet şi pro­zator, posesorul unei maşini de scris „Erika”, cu acelaşi traiect profesional etc.), alternează nivelurile textului între gramatica onirismului, discursul îndrăgostit, cum îi spunea R. Barthes, cel poematic şi unul aproape naturalist; povestea care se naşte şi moare într-un tren ce „cîntă nebunia” se scrie la viitor şi viitorul trecut („Acolo voi fi întîlnit-o, în trenul lung, greoi, cu mersul vîscos, în aerul lăptos al toamnei de noiembrie”, aceasta e propoziţia care deschide romanul), în transă, păstrînd „canonul” prozei onirice, de la romantici şi simbolişti pînă la existenţialiştii modernităţii: între l\'enfer c\'est moi şi l\'enfer c\'est les autres, între Baudelaire, adesea invocat, şi Sartre se identifică profirii interior al unui personaj care ştie bine că „numai în vis înfloresc cactuşii adevărului” şi, altfel, „noi trăim în vis, restul e convenţie”.


Poet „din cap pînă în picioare”, cum îşi spune, personajul-narator din Zăpezile şi furia îşi sublimează trăirile în cîteva metafore obsedante, cu o mare forţă de sugestie: floarea, unind, în proiecţia psihanalitică a unui „Freud al mirosurilor”, simbolurile feminităţii şi masculinităţii (în floarea de cactus, găseşte „forme care amintesc de falusul lui Lucifer”, iar în durerea înţepăturii unui spin, „o senzaţie magnifică, asemenea orgasmului”), ninsoarea, cu atributele simbolisticii cunoscute a unor iluzorii purificări şi reveniri într-o stare virginală, insula stoicilor deveniţi personaje, a singurătăţii, numită Stoas. Dacă primele două metafore cristalizează povestea de dragoste din roman, ca o unică şansă de a scăpa din spaţiul sufocant al spitalului, penitenciarului şi convenţiilor familiale, insula Stoas e a „ideologiei” textului: de la Stoa poikile, „Porticul cu picturi” din Atena, unde Zenon din Citium îşi va fi întemeiat şcoala cu reprezentanţi iluştri – Cleante din Assos, Panaitos din Rhodos, apoi, Seneca, Epictet, Marc Aureliu –, care are şi urmaşi, cum se vede, în romanul Zăpezile şi furia, personajul-narator şi confesorul său, Ilarion Hernăuţ, doctor în filozofie şi profesor suplinitor la şcoala energetică: pentru aceştia, Stoas e „ceva care vine de la dezamăgire şi încercare”.


Dezamăgirea, în romanul lui Vasile Popa Homiceanu, e a nebuniei veacului guvernat de frică, ură, mînie, deşertăciune, angoasă şi servitute zilnică; viaţa intimă a unui bărbat care a împlinit 33 de ani, cartea acestuia, Zăpezile şi furia, adică, pe care, iată, nu o s-o creadă nimeni pentru că „totu-i în mintea ta de copil mare şi visător, noi suntem o iluzie, pe cînd realitatea ne ciupeşte de obraji”, cum spune Ivoria (sau Felice, sau doctoriţa Felicit Puşcaşu de la „policlinica liberală”), raisonneur-ul textului şi iubita din idealitate a personajului-narator, reprezintă existenţa sub pecetea bestiarului unui spaţiu concentraţionar. Prima ipostază a acestuia e penitenciarul unde personajul-narator rămîne „doctorul sufletelor” deţinuţilor: şefii acestuia, Tetiana, poreclit „Hitler” şi Tamango, „alt nebun” care „îi călăreşte pe toţi cu dispoziţiile sale teribile şi cu mintea lui năucă”, securistul Galuscov, doamna Rodica, omul de la contrainformaţii, Bîrzache, supraveghetoarele Tinca şi Eliana, „cea cu buci de Afrodita”, Roşcatu „de la aprovizionare” sau doctorul Schell (care a „servit patria şi a fost călăreţ”, practicînd hipismul „ca strateg al lichidării burghezo-moşierimii” în coloniile din Deltă, promovat director de secţie la spitalul de nebuni de la Grajduri) sînt figurile bestiarului din romanul lui Vasile Popa Homiceanu, confirmând teza după care iraţionalul şi ignoranţa ne domină existenţa. Cea de-a doua ipostaziere a spaţiului concentraţioar e insula Stoas, unde trăiesc cei ce sînt „împotriva epicureicilor, cinicilor şi celor care vin din Socrate”; numai că stoacienii seamănă izbitor cu românii din vechiul regim: într-o bine articulată parabolă, stoacienii şi românii de dinainte de 1989 dezvoltă „cultul cozilor”, aşteaptă „ca nişte statui de zei proscrişi” să le vină rîndul la carne şi ouă, îşi interiorizează maniile, poartă pe chip spectrul degradării, sînt „pur şi simplu cetăţeni, precum deţinuţii din închi­sori”, se înghesuie, se calcă în picioare, pentru a prinde un loc mai în faţă, pe legea junglei, cînd se aude strigătul „se dă lapte!”, iar carnea se ia pe tichete, au o igienă precară, le e interzis să deţină valută – o lume în agonie, surpată într-un ceremonial al răului „ca rău în sine, cum spun cu mîndrie revoluţionară teoreticienii lor”. Sună cunoscut, nu-i aşa?


Încercarea e a fluxului conştiinţei unui personaj-narator care face, în această realitate a celulei vastului penitenciar al insulei Staos şi al societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului trecut, experienţa eşecului (erotic, social, profesional), pînă la tentativa sinuciderii: un om care pierde timpul său, prins între pasiunea devastatoare pentru Ivoria şi datoria, servitutea faţă de familie, actor în spectacolul burlesc al cîrciumilor sau spectator sastisit al ritualurilor năruite în fastul ridicolului şi artificialului, trăind dragostea într-un feeling special, romantic, iar nu romanţios, personajul-narator din Zăpezile şi furia intră în intimitatea personajelor (Nicolae, „om deştept, spirit contradictoriu”, Viorel Parasca, „micuţ, gheboşat, cu ochi porcini de vulpoi cules din analele şmecherilor de cursă lungă”), stă de vorbă cu acestea „ca de la om la om” şi le supune supliciului instinctelor sale după principiul autorului-tiran: „Eu sunt creatorul acestei naraţiuni şi am dreptul sacru de a mă juca, în fel şi chip, cu propria-mi imaginaţie şi cu destinul personajelor mele”. În analiza psihologiei protagoniştilor se află miezul romanului şi performanţa prozatorului; şi, mai ales, în profilul personajului feminin, identificat în toată complexitatea sa, excelează personajul-narator, cu o intimitate devastată de un erotism care face volute largi, din filozofia antică pînă în „păgînitatea” satului Homiceni, într-un dialog straniu al simţurilor: Ivoria, iubita din realitatea visului, femeia de treizeci de ani, „fascinantă în toată fiinţa”, Melia, soţia din „servitutea zilnică”, Sofia, nefericita care se oferă oricui pentru a alunga singurătatea şi „spectrul unei triste bătrîneţi”, Margherita, „femeia cu trupul de zahăr gras”, femeia din Copou, „reeducată” şi la fel de tristă, Joiana din Bîrlad, „cu pîntecul mare cît o tarla” sînt construite în proiecţiile personajului-narator, reprezentînd un model al feminităţii, în ipostazieri dintre cele mai diverse, constituind structura de rezistenţă a romanului.


Prozatorii, se ştie, de la Garabet Ibrăileanu pînă la Marin Preda, Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura, simt cel mai bine ceea ce se numeşte „sufletul feminin”; acestora li se adaugă, acum, Vasile Popa Homiceanu, cu un roman care creşte din confruntarea aspră a fiinţei cu demonul dinăuntru. Între atîtea „reeditări”, reluări, autopastişe, texte comerciale, fluturînd flamura postmodernismului drept pavăză pentru lipsa valorii estetice, Zăpezile şi furia este un eveniment, cu totul remarcabil, în proza noastră de ficţiune.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul