Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O cercetare monografică de referinţă

        Ion Cocora

Cercetările asupra fenomenului teatral arădean întreprinse de Lizica Mihuţ şi tipărite anul acesta de Editura Academiei în două tomuri masive, de peste o mie patru sute de pagini, sunt rezultatul unei munci de aproximativ patru decenii, găsindu-şi împlinirea într-o lucrare de amplă respiraţie care, deşi are ca obiect existenţa şi dezvoltarea artei teatrale arădene, nu e nicidecum limitativă, ci vizează, dintr-o perspectivă istorică şi ştiinţifică integratoare, starea şi devenirea teatrului românesc în ansamblul lui. Perioada radiografiată document cu document, de la acte oficiale la note de ziar, indiferent de limba în care sunt scrise (maghiară, germană, română etc.) se întinde pe durata a peste două veacuri şi jumătate. Acumulările şi evoluţia în timp a tot ceea ce înseamnă teatrul şi a ceea ce îi asigură permanenţa şi forţa de a atrage şi fascina sunt atent evaluate, cu nuanţări subtile la toţi parametrii: repertoriu, reprezentaţie scenică, interpretare actoricească, artă regizorală, aport educativ, contribuţie la dezvoltarea limbii, la consolidarea unor tradiţii etc. Comentariul avansează constant, fără să evite, atunci când e nevoie să clarifice şi să pună lucrurile la punct, idei şi opinii personale, în susţinerea cărora tonul polemic e deseori categoric şi dezarmant.


Lizica Mihuţ e un cercetător meticulos, obsedat de detalii, care verifică şi cumpăneşte fiecare amănunt, extrage din el ceea ce este esenţial, depăşind astfel simpla înşiruire de date şi tinzând să le surprindă semnificaţia. Faţă de fiecare document în parte se adoptă o atitudine diferenţiată, mai ales prin modul cum e tratat şi priorităţile care i se acordă. Apar cu destulă transparenţă analogii ce îndeamnă la meditaţie, punţi de legătură între ceea ce a fost şi ceea ce este, un întreg complex de dificultăţi cu care teatrul şi slujitorii lui se confruntă încă de la origini. În capitolele consacrate Transilvaniei şi teatrului arădean până la Marea Unire, fără să se ignore însă nici referirile la Ţara Românească şi Moldova, interpretarea informaţiilor e foarte riguroasă, comparativismul fiind o sursă de multiple idei şi speculaţii. Autoarea aspiră permanent către o cercetare de sinteză, direcţionată pe un traseu de la „centru” spre „periferie”, de la „centru” la „local”. În Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri, în care o pondere mare revine perioadei de după cel de Al Doilea Război Mondial, direcţionarea se inversează, traseul e de la „periferie” la „centru”, de la „local” la „centru”. E uşor de presupus că, într-o atare situaţie, în cel de al doilea tom au loc câteva modificări însemnate ale tipului de discurs. Formele publicistice utilizate sunt mult mai diverse: de la anchete şi interviuri la analize ale dramaturgiei şi ale mutaţiilor produse în arta spectacolului, de la mărturii de regizori, actori, scenografi, directori de teatru, spectatori la reproducerea unor fragmente din articole publicate în ziare. Disocierile operate pe marginea documentelor şi a altor materiale faptice sunt pertinente şi incitante, stând permanent sub semnul conlucrării exemplare dintre vocaţia istoricului de teatru, aceea a eseistului şi rafinatului „degustător” de spectacole şi chiar a gazetarului.


Spirit iscoditor, neliniştit, obsedat de perfecţiune, deschis la orice observaţii şi sugestii de bună-credinţă, Lizica Mihuţ nu şi-a considerat cercetarea încheiată, definitivă; dimpotrivă, ea revine, uneori mai repede decât m-aş fi aşteptat prin ani asupra ei, o restructurează şi completează cu paragrafe şi informaţii inedite. Volumul doi, de pildă, în actuala formă revăzută şi adăugită, are ca obiect în exclusivitate activitatea Teatrului de Stat din Arad (devenit Teatrul Clasic „Ioan Slavici”) de la inaugurare (4 noiembrie 1948) şi până la zi (31 decembrie 2010). Numărul de pagini acordat activităţii acestuia, cu o istorie de şaizeci şi doi de ani, depăşeşte, de altfel, cu mult pe cel de care beneficiază o istorie de două sute douăzeci şi trei de ani. O dată cu crearea unei instituţii teatrale stabile, cu un numeros personal artistic şi auxiliar calificat, cu evenimente şi întâmplări de la o stagiune la alta la care participă însăşi autoarea, atât spectacolele, cât şi problemele cu care se confruntă arta scenică şi artiştii se înmulţesc. Dorinţa de a reda noile realităţi fidel, fără să se ignore aspecte şi tensiuni specifice domeniului şi epocii, obligă la o extindere considerabilă a spaţiului. Lizica Mihuţ ordonează un material documentar vast, indiferent de natura lui, într-o exegeză de sinteză, cu o desfăşurare arhitecturală pe multiple planuri. Foloseşte de regulă două surse: una o reprezintă arhivele (decizii emise de autorităţi, adrese, scrisori, referate...) şi alta, inspirat numită memoria media, care cuprinde consemnări din ziare, din caiete-program, cronici, interviuri, oferte de publicitate etc. Lor li se alătură apoi şi alte componente ce provin din aşa-zisa memorie afectivă. Acestea se bazează pe mărturisiri directe ale celor implicaţi în fenomen (critici, regizori, actori, scenografi, spectatori...), fie în calitate de creatori, fie în aceea de martori. Memoria afectivă nu e un coloaj de impresii şi confesiuni adunate de pe ici-colo, ci, în ciuda aridităţii şi monotoniei la care ar fi putut să ducă la un moment dat ambiţia de a nu omite nimic din ceea ce timpul a conservat, un capitol dinamic, antrenant, cu un sporit grad de atractivitate, citit realmente cu mare interes.


Implicată profund de-a lungul anilor în viaţa teatrală arădeană, Lizica Mihuţ nu pierde nici o ocazie, ori de câte ori o are, să scrise cronici despre premiere, să emită aprecieri critice judicioase, totdeauna la obiect, fără exaltări şi concesii. De asemenea, din acelaşi impuls al implicării, ori de câte ori la Arad poposesc personalităţi de prim ordin ale teatrului românesc (actori, regizori, directori de teatru, critici, dramaturgi), este imposibil ca ele să scape neintervievate. Dovadă sunt convorbirile de ieri şi de azi cu Dina Cocea, Radu Beligan, Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Horaţiu Mălăele, Mariana Mihuţ, Marin Moraru, George Mihăiţă, Tudor Gheorghe, Emil Boroghină, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Alexandru Darie, Paul Everac, Romulus Guga, Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Victor Parhon, Ileana Berlogea, Ion Toboşaru ş.a.m.d. Lecturate la temperatura zilei, după ce a trecut destul timp de când au fost luate, multe din interviuri  au dobândit valoarea unor veritabile pagini de istorie teatrală, conţinând mărturisiri importante pentru cine vrea să cunoască gândurile şi devenirea unor destine artistice de excepţie. Nu am sentimentul că exagerez când afirm că singure aceste „convorbiri”, expresie a unei reale vocaţii de publicist, ar fi fost în măsură să alcătuiască sumarul unei cărţi pasionante şi instructive, deopotrivă. Alteori, dorindu-şi o susţinere cât mai convingătoare a afirmaţiilor, autoarea recurge la provocarea unor intelectuali de vază ai oraşului, oameni de probitate morală şi gust, cultivaţi, care au câte ceva special de spus despre teatru, determinându-i să-şi aştearnă gândurile pe hârtie. În această categorie trebuie neapărat incluşi, alături de Ovidiu Cornea, unul dintre cei mai valoroşi şi devotaţi directori ai teatrului, ziaristul Puskel Peter, prof. dr. Dumitru Mărcuş, „fost cândva secretar literar”, prof. dr. Daciana Marinescu şi profesorul Florin Didilescu, director al Bibliotecii Judeţene „A.D. Xenopol”, fiul unei vestite familii de actori.


Trecut prin mai multe „etape editoriale”, supus cu profesionalism unor metamorfoze repetate, iritând mai de fiecare dată nişte conorăşeni roşi de invidii, Lizica Mihuţ realizează prin Aradul teatral (1787-2010) un model de referinţă pentru definirea identităţii unui spaţiu cultural, o cercetare monografică originală, armonios articulată. Fără îndoială, singulară la noi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul