Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Armata de umbre

        Daniela Firescu

În contextul recentelor evenimente din Orientul mijlociu, cartea lui Florin Logreşteanu Casa cu iederă (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010) este neliniştitor de actuală. Deşi în roman conflictul este unul etnic – sârbi vs albanezi, iar premisele lui sunt intens disputate, comentate, efectele sunt mereu devastatoare.


Casa cu iederă funcţionează ca un topos simbolic, un fel de Eurohostel situat într-o zonă indefinită, o regiune-puzzle de naţionalităţi, un spaţiu ce sfârşeşte prin a fi revendicat din toate direcţiile. Palierului simbolic îi este asociată o parabolă-închipuire a celui mai vârstnic locatar al Casei cu iederă, Hader – fantasma războiului apare în întruchiparea unor păsări răpitoare ce devastează vieţuitoarele din iederiş. Acţiunile sale de protecţie a păsărilor se suprapun acţiunilor premergătoare conflictului. Toposul real care surprinde tensiunile, starea încordată şi mai ales debusolarea, nedumerirea în faţa ştirilor contradictorii ce anunţă conflictul este Terasa, local de mâna a doua, ţinut de un aromân. Aici se întretaie drumurile tuturor: sârbi, albanezi, greci. La Terasa lui Ioan îşi arvuneşte sârbul Adnan nunta cu albaneza Alma, moment ce transferă confictul din Belgrad în plan local – oportunitatea acestei uniuni este discutată, chestionată nu numai de familiile celor doi tineri, ci de întreaga comunitate. Patternul Romeo şi Julieta separaţi etnic constitue a doua linie narativă a textului. În timp ce aventurile lui Hader şi ale grecului Chiril evo­luează imprevizibil, romanul lui Adnan şi al Almei, destul de previzibil ca orientare, este dublat de confesiunile-monolog ale celor doi, ce explicitează starea de fapt. Profesiile lor, alese intenţionat – ambii lucrează la institutul de arheologie – predispun la supoziţii, interpretări, speculaţii mai mult sau mai puţin existenţiale. Discursul de idei interesant până la un punct tinde să devină redundant, debitor formulei moderne a romanului interbelic. Istoria este, pe rând, confiscată, deja scrisă, subiectivă, relativă, intră în legendă, alunecă în imaginarul mitic. Captivi circumstanţelor, Adnan şi Alma devin personaje neutre conceptual şi narativ, lipsite de autonomie, rolul lor este analitic şi sintetizator – Alma: „Istoria pe care o invocă fiecare în felul lui seamănă tot mai mult cu o hidră care ameninţă să ne sufoce”, în timp ce Adnan este personaj ecou: „De la Belgrad, fostul nostru coleg Bojan Stanici îi atacă în termeni duri pe Profesor şi Omar Duro, pretizând că albanizează istoria”. Eşecul teoriilor, al speculaţiilor este confirmat de evenimentele ulterioare: neutralitatea lui Adnan este privită cu suspiciune şi de albanezi, şi de sârbi, care îl acuză de trădare, Omar Duro moare în cău­tarea dovezilor care să-i certifice ştiinţific pseudoteoriile.


Mai interesant este surprins romanul de război, un război intens verbalizat, mediatizat (radioul difuzor de ştiri alarmante, la Terasă, ascultarea ştirilor creează momente tensionate), dar care se desfăşoară nevăzut. La vedere sunt, însă, demostraţiile de forţă, strategia de intimidare a Armatei mecanizate care traversează zilnic oraşul zguduind casele şi pe locatarii lor. Ostilităţile sunt inviziblile cum invizibil este şi conducătorul lor, Comandantul armatei mecanizate, Godian Themo. Cel mai izbutit personaj al romanului prinde contur indirect, în relaţie cu celelalte personaje: e fratele Almei şi cumnatul lui Adnan, fiul lui Ibrahim Themo – Goddy, tânărul ambiţios plecat la studii în Europa, dar mai ales Comandantul Armatei mecanizate. Imaginea sa, amplificată pozitiv dintr-o direcţie sau subminată din alta, activează şi adaptează mitul salvatorului; este aşteptată intervenţia sa directă atât în cazul Adnan-Alma, cât şi în conflictul sârbo-albanez, iar prezenţa sa fantomatică, acţiunile niciodată confirmate, relaţia ambiguă cu colonelul/antreprenorul Glenn Hoskins îi amplifică imaginea de potenţial erou: „el e păstorul hărăzit să-şi mâne turmele în lung şi-n lat, cât vede cu ochii, fără să fie îndemnat a da socoteală cuiva (...) nu s-a născut omul să-l înfrunte pe Godian Themo. Cine a făcut-o a păţit-o: studentul Miladin este un exemplu... Cine i-a fost alături a încurcat-o la fel de urât: Adnan Ivanovici, un alt exemplu...”. Fanatismul său, intruziunile mai mult sau mai puţin diplomatice: „Armata şi Istoria nu sunt abstracţiuni fără viaţă (...) istoria o face şi armata şi, când este cazul – ca acum –, o apără...”, anunţă finalul apocaliptic în care totul este spulberat, Casa cu iederă rezistă miraculos, nu însă şi locatarii ei dispăruţi, alungaţi, rătăciţi, neputincioşi sau resemnaţi, precum bătrânul Hader sau grecul Chiril, ce-şi grăbesc sau aşteaptă sfârşitul.


Casa cu iederă, roman bine documentat, priveşte retrospectiv conflictul sârbo-albanez şi figurează o lume cuprinsă de amoc, într-o dublă reprezentare ce-şi suprapune imagini, manifestări identice şi concluzii incomode asupra modului în care violenţa se integrează şi reglează conduita socială.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul