Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mama domnului Breban şi generalul Pleşiţă

        Constantin Stan

Habar n-am dacă dialogurile între generalul de Securitate Pleşiţă şi prozatorul Nicolae Breban sunt note informative în sensul clasic de turnătorii. Iarăşi habar n-am dacă ele au adus vreun prejudiciu lui Ţepeneag, Goma ori Monicăi Lovinescu. Nici despre rapoartele lui Ion Besoiu nu am o părere la firul cu plumb. Am citit şi notele sau dialogurile pe care Ion Groşan le dădea sau le purta cu Securitatea. Nici despre ele, desigur, nu am nicio părere. Mulţi dintre cei cu care stau de vorbă nu au o opinie, dar îşi dau cu părerea. Unii sunt dispuşi să-i acuze, alţii să minimalizeze importanţa relaţiilor pe care nişte scriitori, oameni de teatru, iluştri eseişti sau redactori (se aude că surprizele nu se vor sfârşi aici!) le aveau cu Securitatea. Când se apără, toţi sunt convingători: unii erau în funcţii de conducere şi era normal ca securistul instituţiei să vină şi să întrebe de una, de alta, iar ei erau obligaţi să răspundă, alţii erau în trecere pe lângă un sediu al Securităţii şi au intrat să dea bună ziua, alţii, dimineaţa, sunau să salute şi să mai schimbe impresii cu un tovarăş colonel sau general. Unii au dat note informative de frică, alţii pentru că nu li se părea nimic în neregulă să răspundă unor întrebări. Deocamdată, din nicio notă d-asta, apărută în presă, nu rezultă că ar fi trimis pe cineva la închisoare sau – Doamne, fereşte! – la moarte. De aici, concluzia firească, de bun-simţ că oamenii nu au făcut rău nimănui. De aici, că astea erau vremurile şi, deci, a mai discuta acum ce a fost nu îşi mai are rostul.


În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor, şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care, fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea, se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de ei. Mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, mulţi români nu vedeau ştăbărimea de Partid, de Stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.


Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.


„B: Să vă spun ceva: acum, venind acasă, mama aştepta şi zice:«Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?» şi zic: «uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar» şi mama mi-a spus acum în bucătărie «să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta».


P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama.”


E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, despre subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din Mioriţa noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi („măicuţă bătrână, cu brâul de lână/ Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând:/ Dar lui Nicolae cartea când i-apare?”), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor („sărutări de mâini lui mama”). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo, şi el, o bucată de humă din Ro­mânia, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mul­ţumea. Mai poate zice cineva că Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să „meargă la tipar”?


Ştiu însă că şi iubirea, şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa?, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.


Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban „măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă? O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicoale Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea lite­raricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinstite fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaş la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de Securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor că nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul