Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre o criză a valorilor...

        Adrian Costache

O măsură recentă a unui ministru al Educaţiei dintr-unul din cantoanele Elveţiei a stârnit o dispută aprinsă la televiziunea locală, dispută preluată şi de o televiziune franceză. Ministrul de resort ceruse ca programa de franceză din învăţământul obligatoriu să fie „descongestionată”, simplificată, pentru ca şi copiii rezidenţilor străini să poată face faţă dificultăţilor învăţării. Situaţia poate fi catalogată ca un caz particular, poate, ca o excepţie, dar decizia luată vorbeşte despre cum încearcă uneori europenii să-şi rezolve propriile probleme de criză din educaţie. Fiindcă, suprinzător sau nu, nu doar România este o ţară cu probleme în educaţie.


Soluţia „elveţiană”, cum se poate deduce din acest caz particular, nu e alta decât a minimei rezistenţe. Uneori, tipul acesta de „soluţie” e clamat în numele democraţiei şi al şanselor egale, dar asta-i deja o altă chestiune. În foarte multe cazuri însă, deciziile administraţiei suplinesc soluţiile reale. Or, cam asta se întâmplă şi în învăţământul românesc de ani buni, de cel puţin un deceniu. De exemplu, periodic, oficialităţi, medici, părinţi, ONG-uri constată că elevul din România este supraîncărcat. Are prea multe discipline de studiu, ceea ce e foarte adevărat, prea multe ore pe săptămână, ceea ce e parţial adevărat, prea multe teme (un ministru chiar a dat o dispoziţie prin care se interzicea profesorilor să dea/să recomande teme pentru perioada vacanţei!), ceea ce e deja discutabil, şi programe cu prea multe conţinuturi dificile, ultima constatare concentrând, în fapt, una dintre marile noastre probleme, cel puţin pentru învăţământul obligatoriu. Fenomenul poate fi adevărat, aşadar, dar modul de rezolvare este uneori deplorabil.


Pe de altă parte, absolvenţii unor colegii din România care pleacă să studieze în Vest constată uimiţi nivelul relativ scăzut al studenţilor din ţara de origine. Relativ, pentru că măsurători precise nu a făcut mai nimeni în această zonă, iar punctul de referinţă al comparaţiilor vizează cel mai des cantitatea de informaţii, ca şi subiectivitatea unor percepţii. Lucrurile sunt, în fapt, mai complicate: studenţii străini care merg să studieze în Vest, fie ei europeni sau asiatici, au o motivare înaltă, ei vin în aceste ţări unde învăţământul superior e de calitate încă, fiindcă numai astfel ei pot spera, în ţara lor, într-o traiectorie profesională şi socială potrivită cu orizontul lor de aşteptare. În cazul românilor şi, probabil, nu numai, aceşti studenţi nu reprezintă chiar un eşantion comun al şcolii româneşti, ci mai degrabă unul de elită. Cu toate acestea, dilema rămâne şi pare a fi nerezolvabilă. Vedem, pe de-o parte, că şcoala românească are programe încărcate, dar tot ea pare a fi apreciată în Occident şi oferă elevului un parcurs favorabil, în vreme ce noi continuăm aici să denunţăm o supraîncărcare care, în unele cazuri, provoacă depresii, nevroze etc. Cum s-a ajuns aici?!


Este adevărat că elevul din România se confruntă şi acum cu un tip de curriculum rigid şi supraîncărcat. (Noua Lege a Educaţiei Naţionale pare a rezolva acest aspect!) Experienţa curriculară de la noi a fost vreme de decenii asociată unor conţinuturi în care bogăţia informaţiei era esenţială şi, într-un fel, un motiv de mândrie pentru şcoală. Modelul poate fi considerat unul academic. În context, autorii de manuale au fost multă vreme universitarii, ceea ce nu se întâmpla în alte locuri. Când acest lucru a fost într-adevăr resimţit ca supraîncărcare şi s-au încercat soluţii, cele mai la îndemână au fot tăierile/eliminările de conţinuturi. Au fost, e adevărat şi unele încercări, timide, de esenţializare, de reorganizare a acestor conţinuturi, în măsura în care s-a încercat reformularea unor finalităţi, mai pragmatice, ale disciplinei de studiu, mai aproape de nevoile şi de realitatea lumii de azi. Toate acestea s-au întâmplat, poate, şi fiindcă noi nu am avut – şi nu avem încă! – o cultură a esenţialului. Generaţii întregi de profesori au fost formate sub semnul informaţiei şi al reproducerii acesteia la examene. Era, aşadar, firesc să nu facem multă vreme altceva decât să persistăm într-o didactică şi într-un model de învăţare potrivite cu „formatul” nostru mental şi profesional. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, iar profesorii au astăzi mai mult curaj pentru noi scenarii didactice, pentru noi soluţii de predare, sugerate, între altele, şi de un nou format al majorităţii manualelor apărute după 1999-2000. Din păcate, procesul a fost şi este foarte lent, contribuind la asta şi ezitările uneori incalificabile ale decidenţilor politici. Nici timpul nu a avut răbdare cu noi şi, în aşteptarea unei lente modificări a abordărilor didactice, măsurile de restructurare a programelor trebuiau luate. Dar aşa s-au născut la orizont riscuri asociate acestor măsuri, iar ele sunt numeroase. Cel mai mare risc este acela care derivă din slabul exerciţiu al „esenţializării” de care vorbeam. Este vorba despre faptul că, într-un asemenea context, valorile care trebuie să însoţească orice finalitate a educaţiei, precum competiţia, rigoarea, efortul, studiul, disciplina intelectuală, valori care generează în cele din urmă la elevi autonomia şi spiritul critic, sunt puse la grea încercare. Tendinţa de „a tăia” în continuare conţinuturi, în dauna unei re-proiectări şi a unei regândiri a structurii interioare a disciplinei de studiu, care persistă, ar putea să se transforme într-o adevărată dramă a şcolii româneşti...


Soluţia trebuie întrevăzută undeva într-o zonă mediană. Reducerea conţinuturilor trebuie categoric susţinută de esenţializarea lor, dar, mai ales, de clarificarea unor competenţe asociate acestor conţinuturi. În acelaşi timp, a exagera în aceste reduceri şi descongestionări, luându-ne după modelul vestic sau american, în învăţământul general-obligatoriu, este inacceptabil, în condiţiile în care a avut loc o diversificare a modalităţilor diactice, dar mai ales o multiplicare a prezenţei informaţiei în viaţa cotidiană. Societatea cunoaşterii şi a informaţiei cu care se confruntă azi conceptul de educaţie prin şcoală dă acesteia o şansă teribilă de a se schimba, de a-şi rescrie menirea, dar nu de a eşua într-o „pedagogie a superficialităţii”! Fiindcă toate aceste restructurări nu înseamnă că o astfel de şcoală ar fi o instituţie mai puţin utilă decât până acum şi ar ocupa un loc periferic în plan social. Dimpotrivă! Oarecum paradoxal, şcoala de astăzi este singura care poate oferi acum sinteze cognitive, interdisciplinaritate, valorificarea reală a multiplelor inteligenţe umane, dar, mai ales, poate cultiva acele valori care, într-un sens mai larg, transcend dobândirea de cunoştinţe sau chiar de competenţe. Poate fi şcoala românească o astfel de şcoală ?!..


P.S. Se lucrează în momentul de faţă la reproiectări de curriculum. Demersul pare oarecum ocult. După bâjbâieli iniţiale, Institutul de Ştiinţe Pedagogice pare a-şi fi asumat răspunderea unor noi structuri curriculare. Adică experţii de acolo! Pe de altă parte, MECTS a lansat o ofensivă de angajare a unor asociaţii profesionale din „şcoala reală” în acest demers, ceea ce a „tulburat” cumva confortul experţilor din agenţiile MECTS, numeroase. Nu e clar, deocamdată, dacă iniţiativa MECTS de a implica „şcoala reală” într-un asemenea demers este doar una retorică, propagandistică sau chiar se caută cu adevărat o „soluţie mediană”. Sistemul de învăţământ are un număr important de practicieni, care, consultaţi într-o anume fază, ar putea da soluţii viabile.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul