Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Căderea

        Olga Delia Mateescu

(PARTEA a II-a)
Actul III


Peste câteva luni. Apartamentul celor doi soţi. Aşezat în fotoliu cu rotile, Emil, un bărbat frumos, blond, cu o privire obosită, conversează cu Domnul avocat, lansat deja într-unul dintre discursurile sale.


DOMNUL AVOCAT – Asta este, stimate, tinere domn. Va mai fi trăind!? Câţi ani va fi având?! Era cercetător, mă rog, cercetătoare, ecologistă, în domeniul subacvatic... Undeva, în jurul Australiei. Recife de corali... am văzut-o la Discovery... I-au spus numele. N-aş fi recunoscut-o aşa, înotând sub apă, în costum de scafandru! Filmul era făcut mai demult. Ei, scafandrii, de la o anumită vârstă rămân sus, pe uscat. Da. Da. Nu mi-a mai scris... De zece ani... Mă sfiesc să-i dau de veste că trăiesc... că sunt singur, că biata nevastă-mea... o soţie ideală, de altfel, nu mai este.


Emil ridică o mână.
DOMNUL AVOCAT – Nu vă obosiţi! Nu. Vreţi ceva?
Celălalt neagă.


DOMNUL AVOCAT – Aha, n-aţi înţeles! Da! He, he! Păi, dragul meu domn, sunt multe neînţelese şi tainice. În patru­zeci de ani, de când corespondăm, mi-a trimis zeci de poezii. De dragoste. Nu vă surprinde asta, nu-i aşa, stimate, tinere domn? Sau poate că da! Mă vedeţi bătrân, cu bastonul ăsta cu măciulie de argint, he, he, îl am de la tata, iar el de la tata-mare, bastonul ăsta înseamnă senectute, adică putere de a trăi, fiindcă numai astfel, nu-i aşa, trăieşti: cu sprijin... altfel... Adică îmbătrânind. Şi iubind. Pentru că eu o mai iubesc, tinere domn, o iubesc la fel ca atunci când am cerut-o de soţie. Mă întrebi de ce nu ne-am căsătorit? Păi, îţi voi spune, dragul meu. Stai comod? (Priveşte la ceas.) Mai avem timp. Te plictisesc, vrei să te odihneşti? (Cel din fotoliu neagă cu mişcări din cap.) Nu? Atunci te mai ţin un pic de vorbă, fiindcă, iubite tinere, povestea asta n-am spus-o nimănui. Ştii de ce ni s-a schimbat viaţa şi mie, şi ei? N-ai de unde să ştii. Aşa-i! He, he! Pentru că, tineri fiind, aşa un grup de prieteni, ne-am dus toţi la ai ei. Toţi, adică cinci-şase fete şi băieţi, să sărbătorim, să bem ceva împreună. Părinţii fetei ne lăsaseră casa la dispoziţie în acea seară şi mie, după ce am băut vreo două-trei pahare, mi s-a făcut rău. Vomitam. Scuză-mă, dar aşa s-a întâmplat, nu eram obiş­nuit, nu ca tineretul de azi, iar prietenul meu, unul Sthiller, mi-a spus să plecăm pentru că mă fac de râs şi... am plecat. Am mai vomitat pe drum şi, ajunşi acasă, ne-am culcat. Destul de devreme, nu ştiu cât era ceasul. Ei, ceilalţi, rămăseseră acolo, au stat până târziu. A doua zi, la facultate, a venit unul cu o listă, tu, tu şi tu, o listă din care lipseam eu şi Sthiller şi pe toţi cei care-au fost acolo la ea i-au arestat. Le-au dat zece ani pentru că au cântat „Deşteaptă-te, române!”. Cântaseră. Aşa era. Şi eu cântasem, dar am plecat că mi-era rău. Cu Sthiller. Nici el, nici eu n-am fost pe listă. Îţi dai seama, tinere domn, he, he, n-ai de unde să ştii cum erau vremurile, vomitam, iarăşi, dar mie şi acum când se cântă „Deşteaptă-te, române!” îmi vine să fug. Şi mă ascund. Am aşa, un fel de şoc. Iar ea, după zece ani de puşcărie, când a ieşit, a lucrat pe un şantier şi apoi a plecat. La ai ei, dincolo. Şi-a început să-mi scrie. Poezii. Multe. Ciudate. Neînţelese... dar au ceva... ceva care te face să te tot gândeşti la ele.


Fratele se agită în fotoliu.


DOMNUL AVOCAT – Stai, stai liniştit, tinere domn. Nu-ţi spun niciuna, nu le ştiu pe dinafară. Nu. Dar pot veni într-o seară când eşti mai odihnit să-ţi citesc câteva. Doar câteva... Vezi, dragul meu, mereu mă întreb... Oare care ar fi fost soarta mea dacă nu aş fi vomitat atunci? (Rămâne pe gânduri.) Nu ştiu! Poate alta... Există, domnul meu, un sens al inutilităţii, nu-i aşa? În cazul unui om ca mine, cult într-o oarecare măsură sau, mă rog, informat, cum se exprimă azi lumea, practicarea unei vieţi evident zadarnice, atât de evident conştient zadarnică, înseamnă laşitate sau... altceva? Mă întreb. Atât. Pentru că... de fapt... cred că am venit pe lume doar pentru a... te rog să nu râzi sau să-ţi faci o părere prea proastă despre mine, am impresia, nu ştiu de ce, că m-am născut doar pentru a aduna acele poezii, trimise din străfunduri de ocean într-o carte... O carte cu numele ei... Al unei viitoare soţii pe care n-am cunoscut-o şi, de fapt, n-o cunosc deloc, numele unei femei care a făcut închisoare pentru că am cerut-o eu de nevastă.


FRATELE (ridică o mână şi spune răspicat, clar, dar cu mare greutate) – Nu.


DOMNUL AVOCAT (surprins) – Poftim?


FRATELE – Nu.


DOMNUL AVOCAT – Nu vă mai osteniţi. Am înţeles ce vreţi să spuneţi. Poate că aveţi drepate, am trăit prea mult. Mă uit în jur şi văd că tot mai mulţi tineri renunţă. La câte ceva, uneori chiar la viaţă. Vă rog să mă scuzaţi, desigur nu vorbesc despre cei de faţă, dar eu, pentru că despre mine era făcută vorbirea, ca să mă exprim astfel, sunt înconjurat de evenimente, de pofte, de fel de fel de lucruri şi mă întreb dacă – poate sunt penibil, mă scuzaţi! –, mă întreb dacă nu sunt cumva fals, adică dacă sunt eu ăsta care sunt sau altul! Poate că da, poate că nu... Poate mulţi ne întrebăm...


FRATELE (cu voce răguşită) – Cartea...


DOMNUL AVOCAT – Cartea? Care carte? Ah, desigur... cea de poezii... da.


Fratele bate cu mâna pe braţul fotoliului.


DOMNUL AVOCAT – Sigur. Dar parcă îmi este, nu ştiu cum să spun, ruşine, să mă salvez cu ea... Adică... Eu, un om fără operă, pentru că, dragă domnule, nici copii nu am, mint că am, dar nu am, n-a fost să fie, de, vremurile, he, he... Să editez cartea ei, aşa... Nu ştiu dacă mă înţelegi, i-am scris, i-am cerut încuviinţarea, de trei ani scriu la toate adresele şi... nici un răspuns. Am dus-o la o editură, banii pentru tipografie i-am adunat, dar nu ştiu dacă ea este de acord... dacă mai trăieşte... Mi-a scris din Antarctica, din Cercul de Foc, din Noua Zeelandă... Odată era să ne întâlnim, la Paris... dar n-a fost să fie, ni s-a anulat cursa şi n-am mai prins-o la hotel... Plecaseră. Nu s-a căsătorit niciodată... Cartea ar fi... şi pentru ea... Vezi, domnul meu, există în viaţă mici detalii, puţin neaşteptate, care dau iluzia adevărului. Iluzia, domnul meu. Atât. Gata. Sunt un om singur, o viaţă singură, singur cu răposata mea soţie care parcă nici n-ar fi murit. Da. Nu-i simt lipsa, tot aşa cum nu simţeam când era lângă mine. Era şi atât. Am fost fericiţi şi atât. Dar n-a însemnat nimic pentru mine şi nici eu pentru ea. Noi doi puteam nici să nu ne fi născut că tot aia era... Da, vorbe vrute şi nevrute, iar dumneata eşti în convalescenţă, ai toată viaţa înainte... Nu, nu protesta, ai învins. Un om care cade din cer, ascultă-mă pe mine, are multe de spus pe pământ. Ai răbdare, acum e vremea dumitale, te mişti, vorbeşti, după următoarea operaţie ai să poţi merge... Şi, ai ales, eşti tânăr. Nu ştii ce-nseamnă tinereţea decât atunci când n-o mai ai... Crezi că ţi se cuvine, toată viaţa, he, he... (După o mică pauză.) Semănaţi. Dumneata cu sora dumitale. Aveţi farmec şi putere, forţă vitală. Da. Sunteţi, poate că vă daţi seama, oameni care nu veţi ignora adevărata soluţie. V-aţi lovit de ceea ce aş spune eu „misterul timpului” şi nu vă veţi rezuma să rămâneţi doar maşini de gândit. (Continuă aparent fără legătură.) Ai citit studiul doamnei, sora domniei tale, despre naşterea lui Iisus?


FRATELE – Nu. (Încearcă să articuleze mai multe cuvinte, dar renunţă.) Nu e...


DOMNUL AVOCAT – Nu? Da, sigur. Nu este timp pentru toate. (Se ridică cu greu.) Va fi gata. Doamna duce la bun sfârşit ceea ce începe. Da. La momentul potrivit va fi gata. Nu aici e primejdia. (Se apleacă din nou conspirativ.) Dacă-mi daţi voie, tinere domn, primejdia e cumnatul dumitale, soţul doamnei, acolo e buba.


FRATELE – El?


DOMNUL AVOCAT – Da. E un om deosebit, capabil, dotat. Are un capital infinit, infinit, înţelegi? Şi joacă dur. Tocmai din această cauză nu poate câştiga. Paradoxal, nu poate câştiga, nu poate pierde. Alege doar soluţii imposibile.


FRATELE – El?


DOMNUL AVOCAT – Poate nu ştiţi, dânşii vă menajează, e normal, dar... e un mare scandal, mediatic. Cumnatul dumitale, he, he, precum incoruptibilii odinioară, pe vremea lui McCarthy, ba nu, a prohibiţiei americane, da, da, da, e o figură... Erou... Mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, dar urlă ziarele despre cazul Pelea, toţi îl vor la pârnaie şi se lovesc de Robespiere, cumnatul dumitale, he, he, vă obosesc, dar poate îl veţi face să înţeleagă... Nu e bine pentru el să... scuipe, de fapt se spune altfel, ştiţi, contra vântului... Scuzaţi, am spus prea multe, fiecare cu ale lui! A, să nu uit, am găsit adresa unei bune asistente pentru recuperare, masaj, exerciţii etc... (Scoate o carte de vizită.) Daţi-i-o surorii dumneavoastră, că pe ea cade tot greul... Femeile suportă, să ştiţi, că aşa e sexul slab, puternic, he, he... Nu. Nu mă conduceţi. (Se îndreaptă spre ieşire.)


Milu îşi împinge căruciorul spre uşa de la intrare.


DOMNUL AVOCAT – Oho! Aveţi forţă în mâini, nu glumă! Pilot de elită! Şi Meresiev a zburat din nou, chiar fără picioare, iar dumneavoastră le aveţi. Pe amândouă. La anul veţi fi în cer... Adică, din nou în cer... adică... pardon. Ptiu! Sărutări de mâini doamnei!


Iese.
Tânărul revine în cameră. Merge la calculator, lucrează şi în scurt timp adoarme.
Ca dintr-o ceaţă, se materializează o siluetă provocatoare de femeie, cu un păr bogat, separat în şuviţe, fiecare mişcându-se în sensuri diferite. Pe veşminte, la gât şi mâini este împodobită cu corali. În mâini, în loc de mănuşi, are două păpuşi cu chipuri de femeie. Când va vorbi, vom recunoaşte vocea personajului denumit Doamna corectă, alături de alte două compoziţii de voce, adecvate Mâinii Stângi şi Mâinii Drepte.


DOAMNA CORECTĂ – Te iubesc. Te iubesc de când te-am văzut. (Mâna dreaptă se ridică şi, cu alt glas, al unui personaj uşor aristocratic, continuă.) Am scris o carte despre dragostea noastră, un best-seller. Cu banii pe care-i voi lua ne cumpărăm o insulă. Nu eşti pregătit pentru viaţa asta, vino cu mine pe o insulă.


FRATELE (vorbeşte normal) – Un ostrov ar fi mai bine!


MÂNA STÂNGĂ (se repede în sus, întruchipând alt personaj) – Închide gura, femeie mincinoasă, gură fără adevăr.
MÂNA DREAPTĂ – Ipocrito!


MÂNA STÂNGĂ – Înveliş respingător al unui suflet pierdut!


DOAMNA CORECTĂ (către cele două mâini care joacă două personaje diferite) – Tăceţi! (Lui.) Ostrov, insulă, tot aia, dragule. Eşti de acord? Da? Semnează atunci! (Îi întinde un pergament cu Mâna dreaptă.) Hai, mişcă!


FRATELE – Nu. Ce căutaţi iarăşi toate trei la patul meu?


MÂNA STÂNGĂ (vorbindu-i Doamnei corecte) – Când omul moare, se vindecă de lepra fiinţei trupeşti. Lasă-l să se curăţească. Să plecăm.


MÂNA DREAPTĂ (se ridică şi ea în partea cealaltă a capului) – Nu. (Lui.) Dacă mă laşi să te rad, nici o picătură de sudoare nu va cădea pe faţa ta. Nu vrei să-mi furi un sărut? Papă supa asta, dragule.


DOAMNA CORECTĂ (cu vocea ei) – Calmaţi-vă! Imediat! (Mâna stângă şi Mâna dreaptă coboară. Lui.) La intrarea în ostrov, eu voi rupe bilete, vizitatorii vor trece liniştiţi pe alei, iar tu, dragule, cu coşul pieptului lat, cu umerii tăi largi, puternic legaţi de braţele tale vânjoase, vei pedala cu picioarele tale sfrijite ca nişte beţe uscate, vei pedala o bicicletă ergonomică, declamând pasaje din cartea mea. Călăuza sănătăţii! Vor trece pe-alături trei sute de cai de povară, iar eu...


MÂNA STÂNGĂ (îi continuă tirada) – Vei arde tămâie într-o cădelniţă de aramă, răscolind arome de sosuri nemaipomenit meşteşugite! (Lui.) Mănâncă!


MÂNA DREAPTĂ – Trei sute de cai de povară vor trece şi vor veni alţi trei sute încărcaţi cu pirostrii, cârlige ascuţite şi vătraie, astfel încât bucătari pricepuţi să poată găti mâncăruri ca pentru leproşi. (Lui.) Bea, ăsta-i testul.


MÂNA STÂNGĂ – Spală-te!


MÂNA DREAPTĂ – Usucă-te!


DOAMNA CORECTĂ – Ia nu-mi mai porunciţi voi mie ce am de făcut! Nu-mi mai furaţi visurile! (Lui.) Semnează, dragule, să scoatem bani, saci cu bani. Ajunge cât ai suferit!


FRATELE – Cur Deus homo?


MÂNA STÂNGĂ (vexată) – Vai, ce urât vorbeşti!


MÂNA DREAPTĂ – Ipocrito! Te-am auzit ieri înjurând.


DOAMNA CORECTĂ – Linişte! (Lui.) Au dreptate slugile mele, dragule, vorbeşti urât.


FRATELE – „Cur Deus homo” înseamnă „De ce Dumnezeu s-a făcut om”, asta nu înţeleg eu, de ce a avut El nevoie de trup. De atâtea trupuri. Goale.


DOAMNA CORECTĂ – Nu contează, dragule, semnează şi... pe ostrov vei putea să te gândeşti cât vrei la asta. Vino, vino în braţele mele ca altădată. În braţele astea (ridică cele două păpuşi) părăsite, uitate, schimbate de lipsa mângâierilor. Vezi, săracele, trebuie să-şi câştige singure existenţa, eu, una, nu le mai pot întreţine, vino, iubitule pe ostrov, lasă viaţa asta, vom fi bogaţi, vom fi regi, văd bani, bani, bani, mâinile astea vor aduna bani...


MÂNA DREAPTĂ (cu ton plin de bucurie) – Grămezi de bani.


MÂNA STÂNGĂ – Fiecare după rangul său: grămezi mai mari sau mai mici.


MÂNA DREAPTĂ – Ce vrei să zici?


MÂNA STÂNGĂ – Fiecare după credinţă.


MÂNA DREAPTĂ – Ba după putinţă.


MÂNA STÂNGĂ – După gust.


MÂNA DREAPTĂ – După provocare!


DOAMNA CORECTĂ – Ia nu vă mai certaţi, guri fără creier. Elvira, potoleşte-o pe fâţa aia mică! Adu-i aminte că n-a luat „bac”-ul!


MÂNA STÂNGĂ (dansează) – Mâini împreunate, mâini încrucişate, mâini acoperite, mâini pe piele, mâini la gură, mâini care lovesc, mângâie, mâini care bat pieptul, mâini care se pun, mâini dibace, mâini tremurânde, iar mâini care mângâie, mâini care adună bani, bani, bani!


DOAMNA CORECTĂ (îşi scoate mănuşile-păpuşi şi le pune în buzunare) – Am spus să tăceţi! Aşa. (Lui.) Dragule, mi-ai auzit slugile vorbind, era un îndemn, iubitule, să te gândeşti la mâini, să nu-ţi pese de picioare, de spaţiu, de înălţimi, semnează, îţi trebuie doar creier şi-o mână pentru o semnătură, creierul meu şi mâna ta! Semnează! Te vreau aşa cum eşti, rămâi aşa şi vom avea bani, bani, bani, iubita mea maşină de făcut bani, bani şi copii. Bani şi copii. Rămâi aşa. Aşa.


Îl învăluie cu mişcări feline, înconjurându-l, mişcându-şi părul în şuviţe.


FRATELE – Ce vrei? De ce-aţi venit? Ce-i asta?


DOAMNA CORECTĂ – De ce m-ai părăsit, nemernicule, iubitule... Doar eu pot scoate valoare din ceea ce eşti, nu ştiai asta? Semnează şi vom fi iarăşi ca înainte, amândoi, împreună, nedespărţiţi. Eu sunt, nu mă recunoşti? Eu!


FRATELE – Nu exişti. N-ai existat niciodată. Pleacă. O închipuire ai fost şi atunci când eram căsătoriţi. Te-am plătit să pleci, ce mai vrei? Nu eşti femeie, eşti altceva... eşti o imensă gură de diavol pe pământ... Am terminat cu tine. Du-te. Nu semnez nimic. Am plătit. Destul! Du-te înapoi în lumea din care vii. Du-te! Am plătit cu ani de viaţă! Du-te!


DOAMNA CORECTĂ (râde) – Ereticule! Dacă aveai credinţă în Dumnezeu puteai să mă înţelegi şi pe mine.


FRATELE – Filius vis rustica, nigra et turpissima?


DOAMNA CORECTĂ (ţipă) – Iar vorbeşti ca tac’-tu? Nu-s ţărancă, nu sunt neagră şi mahalagioaică... Gata! Ai început cu ale tale?! Taci, taci! Îndrăzneşti să mă jigneşti, schilodule? Ştii cine sunt eu? Ştii?


FRATELE – Nici bou, nici vacă, nici cal, nici iapă, ai două cozi de peşte, eşti femeia-şarpe, ispita, desfrâul cu pântecele jos pe pământ, deschis larg la gurile iadului. Piei din faţa mea! Înapoi! Mie-mi place să trăiesc în lumea pe care-o ştiu eu. Tu rămâi dincolo pentru că nu ai cheie, auzi, nu ai nici o cheie.


DOAMNA CORECTĂ – Ce prostii! N-am nevoie de cheie, am limba şi-o mânuiesc bine.


FRATELE – Limba ta e cheia minţii tale şi-n faţa ei uşa mea e închisă. Du-te! Ţi-ai luat plata. În ani! Destul! Restul e-al meu!


DOAMNA CORECTĂ – Ba al meu, al meu iubitule. Nu ştii ce te-aşteaptă, nu ştii!


FRATELE – Pleacă!
Împinge căruciorul în ceaţă şi trece în partea cealaltă. Se aud văietându-se depărtat cele două mâini personaje şi vocea Doamnei corecte.


DOAMNA CORECTĂ – Nu. Nu mă alunga. Nu. Nu. Elvira, spune ceva! De ce aţi amuţit amândouă? Nu mă goooniiii!
Tânărul respiră greu, deschide ochii. Speriat, priveşte în jur, începe să inspire şi să expire controlat, se linişteşte. Îşi face semnul crucii, apoi se freacă la ochi:


FRATELE (sacadat) – Vis! Vis! E vis. Cu toate. Vis.
Intră El, obosit, absent. Păşeşte rar şi fără să-şi dezbrace haina se aşază. Se uită în gol.


EL – Sunt mort! Un om mort. Eşti singur? Taci, nu vorbi.
Emil vine spre El.


EL – Da. Aha! Cum te simţi? (Sună telefonul.) Sst!
Milu dă să ridice receptorul.


EL – Nu răspunde! Nu deschide televizorul. Ajunge. Nu sunt acasă pentru nimeni. Spune-le că am murit.
Tânărul îl priveşte lung, soneria telefonului insistă un timp, apoi se opreşte.


FRATELE (cu greutate) – Ce, el...


EL – Nimic! Nu e nimic. Nu vorbi. Taci. Măcar tu să fii ocrotit. Doamne, nu mai pot. (Zâmbeşte.) Dacă există Dumnezeu, atunci precis El se îngrijeşte de specie, şi nu de individ... Individul, ducă-se! Pe lumea ailaltă, spunea tata, precis e mai bine pentru că, dacă era rău, mulţi s-ar fi întors!


FRATELE – Ce, ce...


EL – Taci. Nu vorbi. Taci. Mi-am luat concediu de odihnă. E inadmisibil! Inadmisibil ca persoane cu funcţii publice să se amestece în justiţie. Nu mai pot! Gata. Trei săptămâni... (Îşi pune capul în mâini şi geme.) Mi-au luat dosarele. Toate, toate cazurile... Mi le-au luat, deşi nu se obişnuieşte acest lucru. Toate dosarele, toate cazurile! Înţelegi? Nu mai sunt magistrat! Iar avocat nu pot fi.
Din nou se aude sunând telefonul.
Emil cere din ochi încuviinţarea să răspundă, El, absent, priveşte în altă parte.


FRATELE (la telefon) – Da. (Lui.) Dom... de la... de la tine. (Imperativ.) Tu! (Vine către El şi-i pune receptorul în mână.)


EL – Alo? Da, eu. Ascult. Poftim? Nu. Nu pot face ce-mi cereţi... (Strigă în receptor.) Nu. În nici un caz! (Ascultă.) Poftim? N-am nevoie de medic! De ce să fac sfeştania casei? Ce? Nu pot! (Ţipă iar.) Nu. Poftim? Copilul? Care copil? Al nostru? De unde ştiţi? Ce... Cum adică? N-o să-mi şteargă mie nimeni memoria! Cum? De ce să las? Poimâine? Ce este poimâine? De ce să nu mă simt bine poimâine? N-am nimic. Nu. Ce se aude? Ce este clicul ăsta? Aţi înregistrat convorbirea? Perfect. Atunci ascultaţi banda asta până înţelegeţi: nu am nimic, nu mă internez, nu plec în concediu, nu cedez dosarul, NU SUNT UN LAŞ. Aţi auzit? Aţi înţeles? (Ţipă.) Nu sunt laş! (Trânteşte telefonul.)


FRATELE – Ce e? Ce?


EL (blând) – E bine să nu ştii. Nu deschide televizorul sau radioul. Te rog să taci. E mai bine să nu ştii. Nici tu, nici soră-ta. Uită ce-ai auzit, uită ce-ai văzut. Am nevoie de aer. Plec. Mă duc în parcul Ioanid. E cald, prea cald. (Îl priveşte deodată fix.) De ce nu m-ai anunţat că vii, te-aş fi aşteptat cu maşina la aeroport. Aşa. Închide uşa şi nu deschide nimănui. Nu m-ai văzut. Când mă întorc, bem şi noi ceva de bun găsit. Fă-te comod, ca la tine acasă.


Iese, dar se întâlneşte la uşă cu Ea.


EA (radioasă) – Ce surpriză plăcută mi-ai făcut! Ce bine-mi pare că eşti acasă, am atâtea să-ţi spun! Bună, frate-meu! (Îl sărută pe frunte, apoi se întoarce din nou către soţul ei.) Ne-am întâlnit la intrare, e un semn bun. Vom avea toţi trei o seară frumoasă şi liniştită. Vă promit. Am eu un secret: am fost la doctor şi l-am auzit. E o minune, l-am auzit.


EL – Pe cine?


EA (cu emoţie) – Pe el, pe puiul ăsta mic de-aici. (Arată spre pântec.) I-am ascultat inima. Înţelegi? Bate puternic. E sănătos. (Fratelui.) Eşti un viitor unchi zdravăn, pe picioarele lui! Unchiul Milu!
Cei doi bărbaţi tac, El îi face tânărului semne să nu vorbească.


EA (fără să observe, continuă) – Încă e prea mic şi nu pot ştii dacă e fetiţă sau băiat, dar, dragii mei, aveţi în faţa voastră o femeie invincibilă! Ca-n basme, o femeie cu două inimi, fericită până la Dumnezeu! De ce tăceţi? Adică ce să mai spună, bieţii bărbaţi, când e în casă o muiere fericită! Nu mă pot opri, nu ştiu cum să vă fac să înţelegeţi ce simt, e aşa, ca şi cum acum s-ar alege lumea, pământul de ape şi din vreme s-ar aduna un fel de nod cu un pui de suflet înăuntru. (Îi priveşte.) Sunt proastă rău? Ba nu. Doar nesimţită! E atât de bine să fii nesimţit! Gata. Am tăcut! (Către El.) Nu spui nimic?


EL – Ştiam.


EA – Poftim?


EL – Plec să cumpăr o şampanie. (Se răsuceşte şi iese.)
 
Ea, nedumerită, îşi priveşte fratele, apoi se aşază.


EA – Ce-a fost asta?
Fratele vine alături şi, prin semne, îi joacă, scuzându-şi cumnatul, pantomima bărbatului stângaci, copleşit de fericire. Apoi îi dă o carte de vizită de pe masă.


EA – Cabinet de masaj, kinetoterapie, gimnastică recuperatorie... Aha?! De la domnul avocat?


FRATELE – Da.


EA – Nu mai avem nevoie. Te-am programat deja în altă parte: zilnic balneo, gimnastică şi masaj. Te va lua şi te va duce o maşină. E un institut bun în Vergului. Nu-i departe. (Tace o clipă, privindu-l cu drag.) Sunt mândră de tine, frate-meu. Ai rezolvat multe, eşti puternic, perseverent... Cu femeile e mai greu în ceea ce te priveşte, încolo... Ce bucuroasă sunt că-ţi merge atât de bine de când ai venit la noi! Ce e?
Fratele face semn că „nimic”.
Ea dă să deschidă radioul, Milu îl închide. Atunci se duce către televizor şi se aşază ostentativ în faţa lui.


EA – Câteodată parcă trăim în altă lume. Te oboseşte televizorul? (La răspunsul lui prin gesturi, renunţă.) Ai dreptate. N-avem nevoie de... Zilnic vorbesc despre cazul Pelea, decla­raţii, retractări, supoziţii, un şuvoi de murdării... Ai dreptate, măcar acasă să fim noi înşine cu ai noştri. Nu-i aşa?


FRATELE – Da. Da. A... nu e el.


EA – Cine? Despre cine vorbeşti? A telefonat tata?


FRATELE – Da.


EA – Ţi-a trimis medicamentele?


FRATELE – Da.


EA – Mă mir că a fost o dată prompt.


FRATELE – Da...


EA – Eşti obosit? (Îl priveşte atentă.) Vrei să citeşti? În pat?


FRATELE – Iiii....


EA – Poftim?


FRATELE – Iii... Sus.


EA – Sus? Iisus?


FRATELE – Da.


EA – Ce este cu Iisus? (Îi ghiceşte mişcările.) Eu? Eu şi Iisus?


FRATELE – Da.


EA – Gata. Am înţeles. Vrei să citeşti studiul meu despre Iisus. E în computer. N-am mai lucrat de când... Mi-a spus că e un blestem şi...


FRATELE – Cine?


EA (arată spre uşă) – El! Dacă mă gândesc bine, desi­gur că este o ipoteză surprinzătoare... Am comparat date istorice, cele patru Evanghelii, date astronomice şi caracte­risticile climei şi pot argumenta, ştii ce?, că Iisus s-a născut marţi, 2 decembrie, anul 7 î.H., la ora 17.00, pe cer fiind Lună Nouă.


FRATELE – Cum?


EA (se înfierbântă) – După calendarul esenienilor de la Qumran, prima zi a săptămânii era miercuri şi ultima, desigur, marţi. Deci, creştinismul spune că „într-o duminică s-a născut la Betleem Mântuitorul”, duminica fiind ultima zi a săptămânii. Asta-i. Vorbesc prea mult. Te obosesc.


FRATELE – Nu!


EA – M-am speriat că teoria mea contrazice spusele Bisericii şi... am minimalizat, am justificat... Nu ştiu, mi-e frică de ceva şi nu înţeleg de ce.


FRATELE – El...


EA – Da. S-a schimbat din ziua în care a aflat despre studiul meu ca şi cum... mă gândesc acum, ar fi fost vreo legătură între dosarele lui şi cercetarea mea... Dar tot feri­cită sunt! Vreau să pot aduce pe lume copilul ăsta pe care ni-l dorim demult amândoi, vreau... (Rămâne pe gânduri.) Ştii ce-am descoperit? Citind atâtea cărţi sfinte, am înţeles un lucru: nimeni nu poate crea numai prin Cuvânt în afara lui Dumnezeu. Ţi-aduci aminte vorbele dintâi?


FRATELE – Nnu...


EA – Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. „Să se despartă pământul de ape.” Şi a fost aşa. „Să rodească pământul.” Şi pământul a rodit. Iar la sfârşitul săptămânii, l-a aşezat pe om într-o grădină şi i-a spus: „Lucreaz-o şi păzeşte-o!”. Te întreb de ce a vrut Dumnezeu ca grădina să fie păzită prin mâna omului? De ce nu prin Cuvânt? Prin viu grai. De ce? Putea să spună: „Să fie gră­dina lucrată şi pă­zită!”.


FRATELE – Om?


EA – Da. De ce l-a adus acolo pe om? Ştii de ce?


FRATELE – Om.


EA – Pentru că Dumnezeu, cred eu, a vrut ca omul să continue ce a început. El a vrut să-i dăruiască omului un model.
Uşa se deschide şi în prag apare El. Stă mut, îi priveşte, se întoarce şi pleacă din nou.


EA – Ce-a fost asta? (Strigă.) Stai! Unde te duci? Ce are?


FRATELE – A... S-a dus!


EA (îşi mângâie fratele) – Fii liniştit, dragul meu, câteodată lucrurile nu par a fi ce sunt. Nu par. Ştiu că ţi-e greu, dar mai e puţin... puţin. De luna viitoare vei merge, e ultima operaţie... te-am plictisit cu problemele noastre... Iartă-ne... Dar de unde ştii tu despre studiul meu?
Tânărul mimează mersul cu bastonul.


EA – Aha! Te-ai întreţinut cu domul avocat, ai avut musafiri... În cazul ăsta chiar că trebuie să te odihneşti. Te duc la pat? Vrei să dormi?
Gândindu-se evident la altceva, Emil acceptă. Ea pune mâna pe spătarul căruciorului, dar se aude o dată, scurt, soneria telefonului, apoi se opreşte. Imediat, ţârâie soneria de la intrare. Ea pendulează către uşă şi, din nou, sună telefonul. Fratele o urmăreşte contrariat.


EA (cu receptorul) – O clipă, vă rog! Sună cineva la uşă, puteţi aştepta un moment? Nu închideţi... A-nchis!
La uşă sunetul devine insistent şi ea se grăbeşte.


EA – Cine este? Cine a sunat?
Revine contrariată.


EA – Glume proaste! Nu era nimeni.
Telefonul reîncepe apelurile. Ea dă să răspundă, dar sună din nou soneria de la intrare. Apoi interfonul.


EA – Ce-i asta? Ce naiba...
Se repede la uşă, o deschide brusc. Intră El cu flori şi cu o sticlă de şampanie în mână.


EA – Ţi-ai pierdut cheia?


EL – Şampanie!
Telefonul sună din nou.


EL – Nu răspunde!


EA – Nu ştii ce... De ce să nu răspund?


EL – Nu vorbi nimic cu nimeni.


EA – Dar...


EL – Nu întreba. Nu răspund la întrebări. E mai bine să nu ştii.


EA – Ce?


EL – Nimic. Ai încredere în ce-ţi spun.


EA – Mă sperii. Ce-i cu tine? Ce-mi spui?


EL – Nimic. Sunt în concediu.


EA – Concediu? Vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu! Ce se întâmplă?


EL – E mai bine să nu ştii.


EA (îi scrutează pe amândoi) – Ce să nu ştiu? Pe ce lume trăiţi amândoi? Credeţi că sunt oarbă? Urlă ziarele, toţi prietenii mă întreabă... (Lui.) Crezi că nu simt presiunea sub care trăieşti? Pentru ce te dai bătut?


EL – Eu? Tocmai că...


EA – Dacă te îmbolnăveşti? Uite, îţi tremură mâinile... Pune sticla aia pe masă. Transpiri, eşti roşu la faţă...


EL – Îmi sugerezi să mă internez?


EA (mirată) – Să te internezi? De ce? Eu... nu m-am gândit la aşa ceva.


EL – Ar fi o soluţie.
Emil îşi pune în mişcare căruciorul şi părăseşte camera.


(Fragment)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul