Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Regele lumii

        Luca Dinulescu

Luca Dinulescu aduce ceva nou într-o literatură obsedată de ideea de noutate. Proza lui este percutantă şi are reculul unei arme de foc; un amestec straniu între Jerome K. Jerome şi disperarea organizată a lui Jack Kerouac. Un filon liric îl deosebeşte pe Luca Dinulescu de cei doi şi îl defineşte ca structură. El îşi alungă tristeţea ca pe-o iubită pe care o regretă. 


Am încredinţarea că Regele lumii va domni într-o lume a utopiei, a fantasticului, dar şi a încrâncenatului prezent... atâta timp cât Luca Dinulescu îi va fi consilier. (Traian T. Coşovei)


Regele lumii



Era o vreme


Era o vreme în care oamenii nu mai credeau în nimic.
Era un timp în care oamenii se mândreau a nu mai fi oameni. 
Era timpul să nu mai fim.


Era ciudat. Atât de rău erau păcăliţi, încât faptele bune ajunseseră de ruşine.
Candoarea era pedepsită cu atâta pricepere, încât se schimba în ură.
Viaţa era aşa de bine învelită în minciună, încât aducea mai mult a moarte.


Dragostea s-ar putea spune că devenise o prostie. 


Acum e noapte, vreme prielnică nouă să vorbim cu Dumnezeu. Dar cum? Şi mai ales – de ce? Să şoptim şi să ne temem sau să vrem să fim nemuritori? Ceva, cumva ne spune că nicicum nu e bine. Să ne sfătuim atunci. Cineva să dea drumul la calorifer. Să ne încălzim unii în alţii când vor sosi ultimele clipe. Aşa cum s-a stabilit deja ştiinţific, universul nu are umor – ne vrea răul cu fiecare secundă.


Ceasurile universului s-au scurs, iar pe om l-au îngropat propriile-i idei. Atât am de spus la deschidere, şi nici nu contează cum o fac. La ce timp povestesc e treaba mea, iar contabilii pământului să ia pauză o vreme. Chiar şi cei mai mari dintre ei. Să stabilească noi curente ale propriilor gânduri când eu n-am să-i mai văd. Să împartă sufletul în clase, animale şi regnuri când eu n-am să mai fiu.


Îţi poţi da seama de calitatea unei scriituri de la primele rânduri. Din felul în care sunt aşezate cuvintele ştii dacă vrei sau nu să ajungi la a doua pagină. La fel şi cu muzica. La fel cu orice. Şi cu un om. 


Sunt nebun. Nu-mi place stânga, pentru că acele ceasului se-n­vârt în dreapta. Detest dreapta pentru că nu mă mai surprinde: ştiu deja că acele ceasului vor fi trecut pe-acolo.
Iubesc tot ceea ce oamenii nu iubesc: mă încântă vremea rea, ador furtuna, mă bucură frica, iubesc spaima, noaptea, lacrimile şi durerea; iubesc dragostea. Nimic din ce sunt nefiind adevărat în afara faptului că trăiesc, sunt pregătit să devin un microb de durată. Un virus cu bătaie lungă. Câteva milenii de aducere amin­te ar fi de-ajuns să satisfacă setea mea de nemurire.


Nebun, sunt cel mai sănătos dintre voi. De-asta mă şi interesează atât de mult ce credeţi despre nimic. Nu că mi-ar păsa mai mult ce vor crede cei de după mine. Singurul în faţa căruia voi da raport sunt eu şi cel în care voi nu mai credeţi. Voi, pentru care orice foc de artificii înseamnă adevărul final. Voi, cei pentru care a căuta în sine – sau în mine – e pierdere de vreme. Voi. Cei care-i conduceţi pe alţii fără să aveţi Vocaţia.


Ce vreau? Nimic.


Nimic mai mult decât să mă instalaţi Regele Lumii. Trompetele să sune, boxele să crape, luminile să explodeze-n mii de waţi, iar pentru o clipă – cât un veac – să luminez mai tare ca voi toţi. Poate doar asta să satisfacă ambiţia mea colosală. Poate doar aşa să înţelegeţi în sfârşit cine sunt. Nu asta spuneaţi voi că e Soluţia? Abia aştept... cu mine în frunte, sigur veţi găsi drumul. Drumul spre veceu.


Eu sunt de meserie dulgher, şi am venit să vestesc despre Moş Crăciun. De bucurie mi-am scris şi discursul de instalare pe tron.
Bla-bla-bla Bla bla Bla bla. Nu. Invers. Bla bla blabla blablabla. Sau invers. Cine mai ştie. Ce mai contează. De mâine vom vorbi cu toţii noua limbă de lemn:
Bla bla Bla bla blab la blabla. Nu-i aşa că sună bine? Unde-aţi auzit vorbă mai suavă, vers mai elegant ori literă mai dulce? Să ascultăm atunci discursul oficial.


Eu sunt o maşină.


Maşina de scris. Mecanismele mele au fost aşa create încât să mi-l explic pe Moş Crăciun. Păcat doar că momentan maşina nu mai scrie. Literele i-au căzut demult, piesele i le-am uitat, doar arta i-a rămas mereu aceeaşi. Ăsta să fie motivul pentru care nu-mi găsesc cuvintele? Sau poate mai bine mă-ntreb dacă a scris vreodată. 


Şi dacă tot veni vorba, familia mea este din Theodor şi Cristina-Valentina-Mihaela şi din Topolski, Honneger, Frick, Muller şi Schneebeli.
Iar acum, pentru că prezentările au fost făcute, anunţ demersul acestei sentinţe copleşite de nebunie: la mormanul de cărţi degeaba ale omenirii să mai adaug încă una nu-i nimic.
O să mă ascultaţi, regi şi regine ale pământului? Pentru că acum încep:


Am fost într-o seară să-l vizitez pe diavol, dar tot ce mi-a ieşit în cale era un drac trist, ba chiar un pic ratat. Sonorul era dat prea tare, moment în care m-am ridicat şi am spart televizorul. I-am spus: aş da orice să scriu aşa cum n-a mai scris nimeni până azi. Orice? Orice. Atunci, trist, el m-a privit şi-a mormăit: îmi pare rău să-ţi spun, dar târgul ăsta s-a cam mai făcut. Speriat, i-am spus din nou: atunci fă-mă să scriu mai prost ca orişicine. La care el a răspuns: dar sper că ştii ce vreau în schimb. Eşti gata? Sunt, gata, am spus. Am spus amândoi tot ce era de spus. Tot ce se poate spune pentru a duce povestea lumii mai departe nu se face decât prin cuvinte. Cuvinte, multe cuvinte, frumoase cuvinte, sublime cuvinte, pătrate, spoite şi refolosite pentru ca apoi cuvintele să fie date în vileag pentru ceea ce sunt: nimic. Nimic nu se poate face cu ele, nimic nu se poate spune, nimic, oricât de adânc, înalt, sau slab, sau gras nu poate fi reţinut sau exprimat mai mult de un moment cu aceste instrumente mincinoase... nimic mai mult decât că te iubesc.


Te iubesc


bubuiră deodată nişte cuvinte dogite şi în acelaşi timp subţirele. Asta ca şi cum vocea de nicăieri s-ar stinge sau s-ar frânge şi s-ar intra într-o convenţie lipsită oricum de demenţă. Sau ca şi cum din bibliotecile arzânde ale lumii ar mai izbucni o voce, nouă, albastră de când lumea. Personajul nostru nu se sinchisi, însă, de aceste cuvinte, căci nu păreau să-nsemne mare lucru. Le mai auzise, poate, nici el nu mai ştia, mai ales de când lumea avea obiceiul de a le vărsa la orice colţ de stradă.
Aşa cum stătea în dreptul geamului, cu lumina târzie adăstând pe chipul încă tânăr, părea tânăr. Ceva anume, poate ca o greutate încă neinventată a lumii, se insinua în ochiul său stâng fără oprire. Scânteia se înteţi, însă, atunci când îndreptă acest ochi aprins spre subalternul său.


Maestre, te iubesc. Sala tronului e plină, Lumea aşteaptă pentru discursul de investire.


În lipsa unei poveşti, omul nostru nu răspunse însă imediat. Nici n-ar fi avut ce. Încercase încă o dată să schiţeze discursul său de instalare pe tron şi, iată, nu-i ieşise nimic. Un munte de prostii din care nu se înţelegea nimic şi risca să jignească totul.
Ştiu. Dar n-am scris nimic.
De ce, stăpâne?
De ce? Pentru că nu mai e nimic de scris. Şi nici de spus. Nimic.


Probabil că mă înşel, se gândi el. Bineînţeles că mai sunt lucruri de scris şi de spus. Numai imbecilitatea mea face ca eu să nu le văd. Poftim, unul dintre ele ar fi modul în care am ajuns până aici. Pentru că, vorba aia, nu e puţin lucru să fii la câteva minute distanţă de a fi uns regele întregii lumi. Poate tocmai din acest motiv, Zero, aşa să-i rămână Numele, dorea să reviziteze istoria, deşi asta însemna să ia lumea de la început. Poate de aici să-i fi venit şi lui inspiraţia pentru discursul pe care trebuia cumva să-l ţină.


Totul pornise de la papuci. Greu de crezut, dar totul pleacă uneori de la vechii papuci de casă pe care-i porţi în copilărie. Chestiile respective erau mari, urâte şi maro, iar altă pereche nici nu avusese vreodată. Ceea ce îi făcea deosebiţi, însă, era altceva, şi anume faptul că îl chemau la ordine. Dacă în mijlocul haosului în care-şi trăise toată viaţa exista vreo fărâmă de disciplină, aceea venea din papucii săi. Cuminţi, atent aliniaţi, ei trebuiau să stea lângă pat în cea mai desăvârşită simetrie posibilă, chiar dacă restul casei ameninţa să cadă peste el. Lucru care, din fericire, nu se întâmplase niciodată. 
Dar ce să facem? Până ca papucii să ajungă să joace un rol determinant, trecuse mult timp. Şi, oricum, nu despre asta era vorba acum. Nu se putea duce acolo, afară, în faţa mulţimii să le cuvânteze despre papuci. Nu mergea. Ar fi sunat prost şi, în afară de asta, nu-şi putea construi discursul pe un asemenea detaliu. Trebuia ceva mai important, ceva care să reflecte cu adevărat programul de ajutor social absolut pe care îl gândise pentru ei...


Se ridică şi îşi privi aghiotantul în continuare. Nu găsea că era interesant prin nimic. Era mai degrabă nicicum, dar renunţase să mai judece demult. De altfel, gândea prea mult, i se reproşase asta de nenumărate ori, deşi tocmai asta îl adusese în poziţia actuală. Încercă, prin urmare, să-şi calmeze mintea şi-l urmă afară din încăpere, fără nici cea mai mică idee despre ce avea să facă. Nu-i nimic, se gândi. Mă voi baza ca întotdeauna pe inspiraţie. Şi pe intuiţie. A, şi pe miracol. Mai ales pe miracol. Asta m-a ajutat întotdeauna, se gândi, chiar dacă azi nimeni nu mai crede în aşa ceva. Cumva, undeva, trebuie să se întâmple ceva care să-mi dea o idee, în cazul nefericit în care ideea nu-mi vine de la sine. Toate sistemele de gândire dau greş în mod frecvent, aşa că, până la urmă, nu văd cu ce-ar fi mai rea o soluţie de genul ăsta.
„Uneori, ca să ştii ce urmează, trebuie să-ţi aduci aminte”, auzi însă deodată în propria lui minte. Îşi dădu seama că erau vorbele bunicii lui, o persoană care, asemenea majorităţii bunicilor, ajunsese la pace şi seninătate. El încă nu. Poate tocmai de-aia: ca să fii o bunică, trebuie să fii mai întâi o bunică, se gândi. Îşi alungă însă această reflecţie veselă destul de repede. Trebuia să se concentreze, pentru că înainte de ceremonie urma să mai treacă încă o dată prin cabinetul Psihic. Chipul i se înnoră la gândul interogatoriului cu care avea să dea ochii în curând. Ce bine, totuşi, că era ultimul.


Psihicii erau clasa aşa-zis conducătoare. Sau, dacă nu conducătoare, noţiunea fiind abolită la nivel oficial, măcar erau cei despre care se spunea că trag cele mai multe sfori. Nu poţi accede la maximum de potenţial al persoanei tale, se zicea, dacă n-ai avut mai întâi de-a face cu Psihicii. Dacă nu te dădeai cu ei, dacă nu te ungeau ei cu anume cine ştie ce alifie, rămâneai la un nivel de dezvoltare personală destul de scăzut. Nu te dădea nimeni afară din univers, asta era sigur, dar nici nu puteai pretinde că ai pătruns secretele nepământene ale Psihicilor. Ceea ce, da, era un lucru dorit de majoritatea oamenilor.


Chiar şi cu toată ştiinţa lor, însă, omenirea era într-o stare de dezastru. Momentul celor trei continente aflate în conflict aproape că urma să fie depăşit cu succes; în curând, planeta era gata să-şi primească primul rege. Cu toate astea, se pare că nu fusese depăşit cu suficient succes. Ceva anume, ceva ca o neputinţă organică, îi făcea pe oameni incapabili să stea uniţi fie şi o singură zi. Deşi gata de unificare, lumea lor era mai scindată ca niciodată. Parcă nicicând nu fusese mai pregatită să se rupă, să explodeze în mii şi mii de triburi şi tribuleţe, familii şi fami­-lioane. Doar fizicienii psihicilor linişteau pe toată lumea spunând că asta nu e decât o reflecţie a unei teorii stelare pe care tocmai o descoperiseră şi pe care urmau s-o pună în aplicare ei, regii lumii. 


Ei? Ei bine, da. Zero nu era singurul candidat la acest post atât de important. Mai exista încă un oponent, mai precis aşa-numitul Doi. Zero nu se temea, însă, de el, chiar dacă acest Doi se desprindea în faţa tuturor ca fiind cel mai vesel, cel mai vioi. Schiţele lui de discurs erau notate întotdeauna cel mai bine. Din părul lui briantinat curgeau gânduri la fel de drepte ca şi părul. Felul în care îşi purta persoana, mersul impunător, de la cel mai mic gest până la cea mai măruntă inflexiune vocală, erau uluitoare, trădând stăpânirea fără cusur a ştiinţei de a fi. Viziunea lui era socotită cea mai înţeleaptă. Cât despre aspectul lui şi al lucrurilor pe care le spunea, trebuie menţionat că erau ireproşabile. Nu fusese nici măcar o dată când intervenţiile lui să conţină vreo cât de mică greşeală. Orice literă era la locul ei, orice punct venea unde trebuie, ba până şi intonaţia îi era la fel de lipsită de orice cusur ca veşmintele. „O muzică, asta sunt vorbele lui Doi!”, se auzea din toate colţurile imperiului. Fireşte atunci că era văzut deja ca şi Regele Lumii.


Pe măsură ce se gândea la aceste lucruri, Zero îşi urmă însoţitorul afară din clădire. Nostalgic, întârzie cu privirea pe arhitectura stranie născocită de Psihici în acord cu ideea momentului. Forme obligatoriu rotunjite, curbate atât de lasciv spre margini încât aduceau mai mult a corpuri de femei. La ideea incisivă a colţurilor se renunţase demult. Mai mult, fiind considerată caracteristică civilizaţiei războinice care tocmai dispăruse, era interzisă definitiv. Unghiul drept – iată ceva de evitat dacă nu era neapărat necesar. Îi luaseră locul valuri de zidărie continuă, întrerupte ritmic de ogivele colosale ca nişte picioare răsfirate de păianjeni, însoţite pe alocuri de alte forme plutitoare şi neapărat curbe. Asta era ceea ce definea ideologia lui acum şi sloganul sub care se desfăşura totul: „Nimic de ascuns!”. Ce putea reflecta mai bine totala înfrăţire universală decât lipsa oricărei bariere structurale, peretele translucid şi forma la fel de circulară pe cât de perfecte erau relaţiile de dragoste dintre oameni? Nimic. Aceasta era magnifica arhitectură a Iubirii Târzii. Acesta era colosalul, irezistibilul... crucişătorul Imperiu al Dragostei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul