Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Critica de întâmpinare a anilor ’50

        Cornel Ungureanu

Poate că e prea mult să scriem că la începutul anilor ’50 a existat o „critică de întâmpinare” sub forma în care o înţelegem mai târziu. La începutul anilor ’50, scriitorul era „ajutor de nădejde al partidului” şi suportă, nu o dată, un proces de deificare, ca zeu al noii religii. „Criticii” (sau criticii, fără ghilimele) trebuiau să reducă aura zeiască: să arate că adevărata religie, marxismul, aşa cum îl gândiseră Lenin şi Stalin, nu fusese respectat întocmai. Scriitorul mai avea de învăţat, mai avea ceva de înţeles, de făcut, chiar atunci când se numea Deşliu sau Petru Dumitriu. Criticii cu experienţă, dacă nu dispăruseră prin puşcării, se reciclau, criticii tineri „învăţau”. Unii îşi trăiau virtuţile utopizante, alţii, pe cele masochiste. Nici unii, nici alţii nu erau în afara mustrărilor severe: aproape niciodată nu erau „pe linie”. Aşa că vom putea observa că, după perioadele de subordonare „marxist-leninistă”, relaxarea naşte o operă abundentă, cu pagini citabile. Sau aventuri intelectuale care merită a fi consemnate.


Nu e rău să încep ştirile despre anii cincizeci ai criticii literare de la masivul Jurnal (Jurnalul unui poet leneş) al lui Victor Felea. În 1956, anul marii bătălii a „steliştilor”, cu participări/cuvântări memorabile la primul Congres al scriitorilor, bătăliile par posibile, opoziţia oarecum îngăduită. Orice antologie a literaturii anilor cincizeci trebuie să reţină discursurile rebele ale lui A.E. Baconsky, Rău, Felea, Gurghianu în atmosfera încărcată de conformism a momentului. Speranţele scad repede: în jurnalul lui Victor Felea, nici un cuvânt despre luptele de la numitul Congres, memorabile azi. În 1957, momentele bune („Există printre tinerii poeţi câţiva care ştiu să scrie poezie, să facă o traducere frumoasă – Petre Stoica, Matei Călinescu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu etc.”) alternează cu mari dezamăgiri: nimic nu ne rămâne de făcut, fiindcă ceilalţi „sunt... pradă unei concepţii rudimentare şi scriu în mod diletant, după ureche”. „Când citesc versuri de Petre Solomon, Cicerone Theodorescu, Ion Brad, Ştefan Iureş, Eugen Frunză, Dan Deşliu etc. parcă mi-ar fi sortit să mestec nisip şi astfel de versuri sunt recomandate drept poezie şi se enumeră printre succesele literaturii noastre noi.” Începutul lui 1958 îl găseşte în faţă cu un volum de Beniuc: „Din păcate, autoritatea numelui său aduce prejudicii serioase tinerei poezii...”.


Din păcate, Beniuc publică mereu, aşa că şi Victor Felea va scrie despre el, aşa cum va scrie, cu multe superlative, maestrul său Baconsky, singurul care, crede Victor Felea, mai ţine piept valurilor de poezie proastă. Altfel, „nesiguranţă, nemulţumiri, lucruri urâte, beznă”. La 8 ianuarie 1959 „A luat sfârşit o epocă din viaţa revistei noastre («Steaua»), Baconsky a fost înlocuit din funcţia de redactor-şef al revistei noastre”. În 28 ianuarie, la „Cronica optimistului”, din Contemporanul, Călinescu se ocupă de poezia lui Aurel Rău. „Deşi are un ton mai serios decât în cronicile anterioare, bagatelizarea subiectului rămâne aceeaşi.” Anul 1960 începe cu absenţa speranţelor. Şi cu aceste comentarii: „În fond, sunt foarte nemulţumit de mine. N-am scris până acum nimic de seamă şi am ajuns la o vârstă când mi-e ruşine să trec începător...”. Şi, două zile mai târziu: „Gândit, în treacăt, la scriitorii noştri de azi. Oportunismul, lipsa de caracter, cupiditatea bănească, absenţa oricărei conştiinţe profesionale îi transformă în triste perso­-naje de bâlci... În goana lor după bani şi situaţii, şi-au pierdut orice simţ al demnităţii. Când zici Stancu sau Beniuc, Jebeleanu sau Cicerone Theodorescu, Demostene Botez sau Bou­reanu, Baranga sau Lucia Demetrius, Petru Dumitriu sau Marin Preda înţelegi o imensă intrigă şi lupta pentru sume şi putere...”. Stările rele se înmulţesc, dar şi el este prins în mecanismul redacţiei: trebuie să scrie cronici de întâmpinare.


E unul dintre criticii importanţi de poezie ai anilor şaizeci, şaptezeci, atunci când există poeţii care să merită lectura şi ceremonia întâmpinării.


Mai complicate (sau mai simple?) par situaţiile pe care le traversează Cornel Regman la Almanahul literar, revista care „prefaţează” Steaua. Se numeşte Dan Costa şi face parte dintre oficialii literelor. Încearcă să scrie precum Moraru sau Novikov, ca Şelmaru sau ca Vitner, dar are în urma sa un grup şi o activitate literară care îl face ca, din când în când, să aibă reţineri faţă de enormităţile autorilor oficiali. E criticat, aşa cum fiecare dintre criticii momentului, fie el Crohmălniceanu sau Iosifescu, trebuie aşezat sub semnul întrebării. Revenirea, după 1965, sub numele de odinioară, e triumfală: Cornel Regman devine un critic important, care temperează excesele noilor generaţii de jurnalişti, critici, critici de întâmpinare.


Dar la Timişoara? Descopăr că Leonard Gavriliu, primul şef al secţiei de critică al revistei Scrisul bănăţean (revistă care, în 1964, a devenit Orizont), a tipărit în anii din urmă dicţionare monumentale de cerebrologie, că este primul traducător al lui Freud şi Adler în româneşte, dar că adaugă operei sale de om de ştiinţă (după ce a părăsit Timişoara şi-a luat doctoratul în Psihologie şi a tipărit studii importante prin străinătăţi) şi una de memorialist, de critic literar şi de editor al unei reviste care a ajuns în al nouălea an de apariţie, Spiritul critic!


Dacă Leonard Gavriliu şi-a fixat bunker-ul de vechi combatant la Paşcani, Andrei A. Lillin, redactor-şef al revistei Banater Schriftum la începutul anilor ’50, şeful secţiei de critică literară la Scrisul bănăţean în 1959, autor de pagini abundente care întâmpinau cu drag opera lui Eugen Jebeleanu şi a lui Beniuc în 1960, devine, după 1965, excelent comentator al scrisului autorilor germani, maghiari, sârbi din Banat. Descoperă cu ştiinţă literaturile şi scriitorii minori ai Europei Centrale. Participă la congrese la Viena sau la Belgrad, scrie, din nou, romane şi eseuri erudite în germană. Reproşurile pe care i le face în Danubius Claudio Magris, pornind de la o informaţie fragmentară (e stalinist!), se adresează romanelor sale din anii ’50 în limba germană.


Nu ar fi o impietate să comparăm activitatea criticilor „de întâmpinare” care au ieşit din epoca realist-socialistă a interdicţiilor cu scrisul criticilor/eseiştilor care au ieşit din închisori? Şi unii, şi alţii scriu mult, unii enorm. Şi în cazul unora, şi al celorlalţi am putea începe un dialog despre bucuria sau disperarea scrisului: despre literatura ca evadare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul