Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În contra encomionului şi a desfiinţării

        Felix Nicolau

Strălucirea şi suferinţele criticii literare de întâmpinare nu pot fi separate de strălucirea şi suferinţele criticului care vine în întâmpinarea operei. Se pune întrebarea dacă nu cumva criticul de întâmpinare a devenit un responsabil cu public relations, respectiv cu promovarea cărţii. Mai mult un generator de blurbs extinse – ceea ce înseamnă simplă semnalizare incandescentă – decât de analize.


Pe de altă parte, analiză coincide cu valorizare, iar nu cu encomioane ori desfiinţări. Critica de întâmpinare implică, sau ar trebui să implice, atitudine şi caracter. De aici şi până la încurajarea criticului rău este o deplasare nejustificată. România este un spaţiu cultural bine irigat de fluxul revistelor literare. În Occident, acest flux gazetăresc a secat de ceva vreme. Deci, dacă acolo promovarea operei se face mai cu seamă pe criterii comerciale, în România elitismul şi coteriile tind să atingă cote aberante. Fără a fi un admirator al proverbelor, de data aceasta trebuie să admit că adevărul s-ar cuveni să se găsească undeva la mijloc. Şi atunci mă întorc la contextualizarea istorică a textului literar, aşa cum era ea practicată de adepţii Noului Istorism. Ori mă întorc mai curând la abordarea Materialismului Cultural, care este mai interesat de prezent şi nu agreează distincţia între cultura „înaltă” şi cea „joasă”. În felul acesta, ne putem scutura de snobismul şi năşirile mainstream-ului.


Criticul rău
Nu înţeleg să fiu rău în calitate de critic literar. În opinia mea, aceasta este cea mai aventuroasă întreprindere literară – un safari hermeneutic. Când scriu o cronică nu ştiu niciodată unde o să ajung. Uneori plec hotărât să desfiinţez respectiva carte, însă, pe parcurs, ajung să îmi reciclez interpretarea, iar concluzia este diferită de premise. A scrie despre cărţi înseamnă să practici un close reading aşa cum îl practică astăzi, entuziast şi cu empatie, Ruxandra Cesereanu.


Nu mă interesează valorizarea estetică de tip clasament sau top. Aşa cum nu înţeleg nici concursurile literare pentru debutanţi sau pentru artişti mai tineri de 35 de ani. Cel puţin, în alte sporturi, există şi competiţii pentru veterani. Asemenea practici denotă o înţelegere extrem de mărginită a categoriilor esteticii.


Criticul mai curând ar trebui să înfăptuiască o mini-deconstrucţie bazată pe diferenţă, aşa cum o vedea Jacques Derrida: realizarea diferenţei prin întârziere. Scopul, mai ales în cazul criticii de întâmpinare, este pulverizarea metafizicii prezenţei, acea certitudine întemeiată pe prejudecăţi şi influenţe de context cultural. În cazul în care reacţia personală faţă de autor este prea vie, ar fi de preferat cenzurarea actului critic. Atunci când simpatia sau antipatia faţă de autor covârşeşte impresia de lectură, este recomandabil ca diagnosticul să fie amânat sine die.


În problema diagnosticului
Dar de ce ar trebui criticul de întâmpinare să fie un diagnostician? Acolo, în linia întâi, sub obuzele lecturii presante şi ale implicărilor personale, cât de obiectiv poate fi diagnosticul pus de combatantul aflat în condiţia culturală cea mai precară? Firesc ar fi ca el să aşeze coordonatele viitoarelor interpretări şi să semnaleze ceea ce crede de cuviinţă. Minima deconstrucţie a cărţii proaspăt apărute, dacă este făcută de un intelect ager, poate influenţa decisiv hermeneutica ulterioară. Pripeala diagnosticării nu face decât să expună actul critic la oprobriul public. Revizuirile lovinesciene sunt fireşti în cazul criticului din linia a doua, cel care dezvoltă sugestiile criticului de întâmpinare. Tocmai pentru că este mai expus greşelii, criticul de întâmpinare ar trebui să evite lipirea de etichete. Este o cronică fără diagnostic inutilă şi evazivă? Sau mai curând dovedeşte înţelepciune şi ponderaţie? Dacă suntem sinceri cu noi înşine, n-avem încotro decât să admitem că prodigioasa producţie de carte implică acte selective în serie. Prima oară selectează editorul, apoi selectează cartea despre care va scrie criticul de întâmpinare şi, abia în al treilea rând, vine actul critic de amploare. Dar fiecare selecţie este în felul ei un diagnostic, fie el şi tacit. Când fluxul de carte este vertiginos, puţini îşi mai permit să scrie despre cărţile slabe. Poate doar în cazul autorilor faimoşi, a căror taxare când produc scrieri inferioare, din punct de vedere estetic, îi aduce o oarecare faimă criticului. Altminteri, cine îşi permite să scrie despre cărţi slabe? Şi atunci de ce ar fi justificată răutatea actului critic? Îmi aduc aminte că şi mie anumite reviste mi-au cerut să fiu „rău”. Principiul acţiunii era unul, bineînţeles, specific jurnalismului de scandal, tabloidizat. Cititorul ar fi mai atras de bombardamente atomice. Ceea ce este, fără îndoială, adevărat, dacă nu uităm că revistele literare sunt lecturate tot de scriitori, care nu pot decât să jubileze când este măcelărită capra vecinului.


Opusul cronicii cu diagnostic de mare precizie, benign ori malign, este cronica vagă, întortocheată şi pitită în spatele jargonului profesional. Este limpede că în aceste cazuri intervine diplomaţia culturală. Criticul se află într-o oarecare relaţie cu autorul intepretat şi nu face să... Pentru că există o puzderie de autori care nu acceptă să fie atinşi nici măcar cu o floare. În cele din urmă, indiferent dacă îşi urmează politica proprie ori pe cea a revistei pentru care scrie, criticul face rabat la obiectivitate. Or, în condiţiile în care actul critic este simbolic sau deloc remunerat, nu are rost să ne facem iluzii cu privire la stricta lui obiectivitate. Cel mai adesea, revistele literare urmează un traseu de politică culturală pe care îl impun şi colaboratorilor. Această impunere se poate face simţită şi prin simpla respingere a anumitor subiecte. În concluzie, deşi înglobarea datelor de biografie interioară nu poate decât să pigmenteze critica de întâmpinare, aceasta va fi cu atât mai obiectivă cu cât între critic şi autorul criticat există mai puţine legături.


Despre stilul cronicilor
Şi pentru că am pomenit de cronicile evazive, amintesc că Nicolae Manolescu solicita un stil direct, eficient şi nealuziv pentru cronica literară. Cum eu însumi sunt un adept al cronicii literaturizate, fardată cu ironia şi aluzia care constituie deliciul cititorului inteligent, o să-l iau ca avocat pe Radu Voinescu: „Criticul care se ia prea în serios n-are nici un haz. Şi, până la urmă, nici credit. Adevărata critică este şi ea o formă de artă, cum se ştie, şi nu-şi poate refuza o doză de ludic”. Căci „o cronică este şi intrarea într-un dialog direct cu autorul” (Printre primejdiile criticii: 27). Stilul nu poate dăuna în niciun fel obiectivităţii. Iar dacă ne gândim la joc în aria paradigmei descrise de Johan Huizinga, o să acceptăm şi că ludicul este parte integrantă a seriozităţii oricărei întreprinderi. Bineînţeles, aluzia şi ludicul nu sunt autentice decât dacă se întemeiază pe bun-gust şi bagaj cultural solid. În plus, nu trebuie uitat că, deşi cronica literară este un act literar, expresiv şi seducător, criticului îi stă mai bine în poziţia de regizor decât în cea de actor. Etalarea inteligenţei nu înseamnă epatare auctorială.


(Comunicări prezentate în cadrul Colocviului naţional Strălucirea şi suferinţele criticii de întâmpinare, organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; 30 martie, 2011)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul