Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatrul e o afacere

        Ana-Maria Nistor

„De bine, de rău, o ducem bine”, spune un personaj din Balanţa lui Lucian Pintilie. E criză, guvernanţii scuipă pe cultură ori de câte ori au ocazia, bugetele s-au subţiat, posturile sunt blocate, salariile de prin teatre seamănă din ce în ce mai tare a bacşiş, oamenii tac şi înghit pentru că „n-avem, domnule, nevoie acum de aşa ceva, ăsta-i un lux, când ţara n-are autostrăzi” şi totuşi...


Biletele la aproape orice spectacol din Capitală se vând cu o lună înainte. De îndată ce se publică pe site programul, începe furia rezervărilor online şi cursa către casa de bilete. „A, nu mai aveţi aici; nu contează, daţi-mi la ce spectacol aveţi. Daţi-mi patru. În orice zi.” Publicul înghite orice, vine şi aplaudă în picioare şi valoarea, şi impostura. Actorii, scârbiţi uneori, caută în van să dezlege misterul criteriilor spectatorului şi nevoile sale estetice reale. Şi asta, deoarece strategiile repertoriale sunt gândite anapoda, lăsate la voia întâmplării sau conjuncturale. Au existat vreo două studii de caz care să desţelenească puţin orizontul de aşteptare al publicului, dar ele zac într-un sertar. Marea majoritate a directorilor bâjbâie, se ghidează după instinct, ori programează premierele după reguli valabile acum zece sau douăzeci de ani. Şi închid ochii la ceea ce se întâmplă pe piaţă, dincolo de instituţia pe care o conduc, invocând prestigiul acelui teatru şi uitând că acesta nici nu poate vieţui izolat, nici nu se poate sprijini doar pe trecut. Când vine vorba despre timpul prezent, se mizează ori pe numele cutărui actor sau cutărei actriţe, care nu pot uneori suplini lacunele unei montări, ori pe text. „O comedie spumoasă”, „o poveste de familie”, „un Shakespeare, domnule, nu orice bagatelă” nu mai reprezintă un criteriu suficient pentru reuşită. Pentru succesul mărunt şi imediat, da, însă pentru păstrarea acelui prestigiu deseori lăudat, mai puţin.


Teatrul Bulandra se bazează pe vechile spectacole, ştiind că publicul vine oricum să-i vadă pe Mariana Mihuţ, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Virgil Ogăşanu. De curând, se laudă şi cu două premiere – Ivanov şi Îngropaţi-mă pe după plintă – care nu îmi par, însă, ivite dintr-o profundă strategie repertorială. Oricum, bine că există şi, uite aşa, mergem înainte. La Teatrul Naţional rar mai găseşti câte o piesă care să scoată căpşorul de prin praful înţepenitelor piese de muzeu. Dacă dai „clasicul” la o parte, nu-ţi mai rămâne mare lucru. Natura spectacolelor de la Sala Studio şi de la Sala Amfiteatru n-am înţeles prin ce diferă de tipul celor de la Sala Mare. Afară poate de cantitatea decorului şi de numărul actorilor. Dar, nu-i nimic, tot s-a intrat acum în reparaţii, aşa că se mută totul pe o scenă. Sper ca până la definitivarea lucrărilor de reabilitare şi extindere a clădirii să fie croite şi haine noi ale conţinutului.


Teatrul Mic, nu ştiu de ce, seamănă din ce în ce mai mult cu filmele şi serialele difuzate pe PRO TV, iar la Foarte Mic se amestecă fără reţinere noua generaţie (vezi Geanina Cărbunariu) cu nişte obosite preluări de scenarii hollywoodiene.


Odeonul, Comedia, Actul şi, de o vreme, Opereta îmi par că funcţionează cel mai puţin întâmplător. Fiecare are câte un program coerent, a cărui valabilitate, mai mare sau mai mică, o verifică pas cu pas.


La Teatrul Metropolis se amestecă multe, bune şi rele. Oricum, cel mai important lucru este că foarte rapid o relicvă – fostul Mundi – s-a transformat într-un loc viu, în care se întâmplă ceva. Uneori, prea multe; premiere după premiere, cu un nesaţ prin care se doreşte scrierea unei istorii absente, spectacole de tot soiul şi cu tot felul de lume. Studenţi, stagiari şi nume vechi stau laolaltă, proiecte mici şi producţii mari, texte noi şi clasice se derulează în program. Nu-i nimic rău nici în varietate, nici în bunăstare, însă n-am priceput după ce criterii producţii valoroase, precum Sfârşit de partidă, în regia lui Alexandru Tocilescu, sunt programate atât de rar, iar altele, mai puţin inspirate, au o sumă considerabilă de reprezentaţii. Unul dintre motive s-ar putea să fie tocmai mobilitatea continuă a artiştilor, obligaţi să fie ori freelanceri, ori să devină bugetari cu cât mai multe colaborări externe. Ei vor, în primul rând, să joace, să fie văzuţi, apoi să reuşească să trăiască decent. Teatrele vor să-şi apere acel prestigiu şi, astfel, trag toate de o mână de actori şi regizori care, alături de vedetele locului, aduc garantat succesul.


În acest timp, cluburi, cafenele, mici companii private, fără prea multe orgolii şi fără pretenţii axiologice, completează tabloul teatral bucureştean. Şi, nu de puţine ori, urmărind doar distracţia, divertismentul facil şi câştigul imediat, fac o concurenţă reală instituţiilor cu ştaif şi tradiţie. În orice seară, poţi opta între stand-up comedy, improvizaţie, spectacolaşe cu doi-trei oameni, înghesuite pe o scenuţă între mese, one-man show-uri discutabile, mici recitaluri de muzică şi umor. Apoi, mai sunt producţiile care umplu deja Sala Palatului şi alte locuri asemenea, de o calitate îndoielnică, dar cu preţul biletului de trei sau patru ori mai mare decât la Bulandra. Desigur, trebuie să fie de toate pentru toată lumea, ca la supermarket, şi să câştige şi artiştii, şi impresarii, şi patronii de cluburi. Dacă teatrul a devenit o afacere, după ce în anii ’90 erau sălile goale, nu-i nimic rău în asta. Două nedumeriri am însă. Prima: de ce înjurăm şcolile de teatru, care scot „artişti pe bandă”, dacă cererea pieţei nu este încă acoperită? În orice caz, dintre zecile de absolvenţi vor rămâne cei care vor avea de spus ceva; publicul, aşa abulic, nu poate fi păcălit la nesfârşit. A doua neînţelegere se referă la calitate. De ce nu se pune ordine în saţietate? De ce aceiaşi actori se bucură de aplauze pe scena Naţionalului şi apoi îşi târăsc numele şi prestigiul teatrului într-o şuşă de provincie? De ce este invocat rangul pentru a fi călcat în picioare? Iar directorii de ce adoptă atitudinea surdo-mutului orb? Poate că, făcând puţină ordine prin trupe, cu demisii şi angajări, cu direcţii clare şi puternice, va începe să înţeleagă exact şi spectatorul de ce vine la teatru, unde şi pentru ce. Atunci, cred eu, va deveni o afacere profitabilă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul