Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tulburătoarea memorie a istoriei

        Horia Gārbea

Ion Vianu: Amor Intellectualis – romanul unei educaţii,
Editura Polirom, memorii


Autorul, prozator şi critic, dar medic de profesie, cu un aer jucat de diletant superior, care nici nu a intrat īn Uniunea Scriitorilor decīt acum un an, a beneficiat de o ereditate şi de o ambianţă a formării care ele singure pot hotărī un destin. Căci nu-i puţin lucru să te naşti ca fiu al lui Tudor Vianu, să īţi aprindă steaua din bradul de Crăciun Edgar Papu, să-l auzi cīntīnd baritonal pe scara din dos pe Dan Barbilian, venit īn vizită la ilustrul tată, să-l ai ca prieten cel mai apropiat pe Matei Călinescu şi aşa mai departe.


Acestor premise excepţionale li se adaugă o maximă inteligenţă şi o puternică şi fertilă sensibilitate ale lui Ion Vianu, mai evidente īn volumul său memorialistic decīt īn opera anterioară. Nu cred că el īşi modifică trăirile complexe ale tinereţii printr-o falsă memorie, pentru că detaliile sīnt prea precise. Ei bine, peste toate aceste fabuloase atuuri care īi vin „servite”, cade cortina de fier, după īntoarcerea părinţilor īn 1947 īn ţară, deşi puteau rămīne dincolo de numita cortină, şi urmează apoi un regim care īnăbuşă aproape totul, cel puţin un deceniu şi jumătate, cel īn care Ion Vianu avea să īşi trăiască exact anii tinereţii, de la 15 la 30.


Desigur, rezistenţa lui Ion Vianu la presiunea lumii īn care e obligat să trăiască şi să se formeze este datorată tot mediului familial şi de legături amicale, īn primul rīnd prezenţei tatălui, evocat discret prin iniţiala T. Reintegrarea lui Tudor Vianu (1955), indiferent de cīt i-o fi „dezamăgit” pe unii care nu s-au putut pune īn locul lui, pentru că nici n-aveau cum, e un gest firesc: avea să aleagă īntre laurii discutabili ai noii orīnduiri, īn care e clar că urma să-şi īncheie existenţa, şi marginalizarea definitivă sau chiar ceva mai rău. Opţiunea lui a fost salvatoare pentru copii şi le-a dat posibilitatea să īşi continue destul de feriţi studiile şi apoi cariera, pīnă īn 1977, anul emigrării īn cazul lui Ion Vianu.


Multe planuri de interes se suprapun īn acest „roman” al lui Ion Vianu. Īn primul rīnd, cel efectiv memorialistic. Autorul e un portretist de forţă, are o memorie păstrătoare şi harul evocării īntīmplărilor semnificative, chiar aparent banale. Apoi e de notat refacerea contextului istoric īn care s-au petrecut īn lumea intelectuală mari şi mici schimbări şi cedări. Nu īn ultimul rīnd, vine proza efectivă, stilul şi epicul care justifică subtitlul de „roman” al mărturiei lui Ion Vianu. Peste toate apare o ţesătură de interpretare a faptelor, dusă chiar īn zona meditaţiei filozofice, a aforismului, memorabilă fiind, de pildă, o viziune asupra morţii, justificată şi de un interval cu dispariţii dese īn jurul pe-atunci tīnărului autor. Toate acestea, expuse mai sus separat īn scopul evidenţierii lor, sīnt, īn realitate, topite īntr-un corp comun care este īnsuşi textul volumului, ele īşi sīnt parte una alteia, cu moleculele amestecate īntr-o sudură definitivă.


Tonul firesc, de conversaţie uşoară, face comunicarea cititorului cu textul naturală şi plăcută. Ion Vianu pare că īşi aminteşte şi redă simplu, fără niciun efort şi fără emfază, lucruri asupra cărora nici nu s-a mai gīndit, pentru că le poartă īn minte tot timpul. Calităţile lui intelectuale şi literare apar ca neostentative şi cu atīt mai cuceritoare.


Astfel, Amor Intellectualis poate fi şi pentru alţii o carte formativă sau o simplă delectare rafinată, pe care e păcat să o ocoleşti.



Eugen Suciu: Bucuria anonimatului,
Editura Semne, poezie


Īntr-o carte-obiect de lux, cu ilustraţii fotografice reproducīnd din diferite unghiuri o sculptură de Mircia Dumitrescu şi cu un CD anexat (textul īn lectura autorului), Eugen Suciu īşi retipăreşte volumul de debut apărut īn condiţii paupere pīnă la mizerie īn „colecţia de debut” a Editurii Albatros īn anul 1979, colecţia care – aşa cum era – a lansat īn vremuri grele autori precum Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Dumitru Chioaru, Aurel Pantea. Optzecistul „clasic” Eugen Suciu este un poet discret, părīnd că īşi trăieşte efectiv īn umbr㠄bucuria anonimatului”. Prezenţa lui īn Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu a fost primită cu unele surīsuri superioare, ironice sau invidioase, lăsīnd să se īnţeleagă că ea, prezenţa, ar fi conjuncturală.


Recitind, īnsă, fără părtinire debutul lui Eugen Suciu, acum, cīnd artificiile unor colegi de generaţie mai vizibili s-au stins şi şampania postmodernismului incipient şi spectaculos şi-a consumat efervescenţa, găsim īn el poeme rezistente la timp tocmai pentru că ele nu mizează pe forţa unui val ridicat de un cutremur momentan.


Eugen Suciu al anului 1979 apare azi mai aproape de modernismul şaizecist şi, paradoxal, de poeţii mult ulteriori experienţei optzeciste care, vezi bine, au īnvăţat din lecţiile tuturor promoţiilor. El este cel mai mazilescian dintre congenerii săi şi cel mai reflexiv, fiind, de asemenea, ca şi Ion Stratan, un vizionar īn sensul lui Nichita Stănescu, de a cărui experienţă profită şi la care se raportează, chiar dacă uneori polemic.


De multe ori am vrut, simplificīnd, desigur, pentru a fi operant, să-i īmpart pe optzecişti īn „dimovieni” (Cărtărescu, Coşovei, Iaru, Muşina, Vişniec) şi „stănescieni” (Stoiciu, Mureşan, Danilov, Stratan şi, iată, Eugen Suciu). N-am făcut-o pentru că aproximaţia este prea mare. Putem vorbi, īnsă, īn cazul lui Suciu de o fibră vizionară care īl fereşte de caducitate, ca şi de un suprarealism „scăzut” ca la Virgil Mazilescu, acesta dīndu-i o stranietate ce ţine treaz interesul: „īnsă cīt timp ei sparg pietre/ cu ecoul lor tentacular/ şi sīnt de nedespărţit/ şi cu buzele īn flăcări// mai lacomă va fi crăpătura/ īn plīndul celor/ ce nu ştiu să şoptească”. Dincolo de asemenea repere care ajută situarea, Eugen Suciu are un discurs original, ce se materializează mai ales prin fragmentul autonom memorabil, apoftegmatic, compact şi esenţial īn sine: „aceeaşi muzică stearpă/ leagă īntre ele stelele/ şi naşte vegetaţia perfectă a legilor”.


Poezia lui Eugen Suciu era/este reţinută şi simultan orgolioasă. Emisia se face prin enunţuri definitive, conceptuale, refuzīnd scenariile prozastice şi relaxările, ondulările baroce: „īmi amintesc trupul tău – o nesfīrşire a unei blīnde ruşini” sau „ca un bal al cuvintelor/ acea nostalgie a sīngelui/ pentru o mereu nelămurită plecare” (poemul anamorfoză dedicat chiar lui Virgil Mazilescu).


Īn perspectiva anilor scurşi de la debut, textele lui Eugen Suciu ne apar de o uimitoare actualitate, iar din perspectiva cititorului de acum, ele sīnt efectiv poezie de valoare şi numai asta contează.


Mircea Vaida-Voevod: Oameni din Babilon – roman,
Editura Multi Press Internaţional


Retras īn Turnul său de Fildeş din Pă­durea Făgetului, īntr-o căutată, dar rodnică sihăstrie, Mircea Vaida-Voevod coboară periodic printre noi cu cāte o ofrandă de preţ: o carte de versuri sau de critică, un roman. De data aceasta, el aduce cu sine o carte ce īnmănunchează rodul unor meditaţii şi confesiuni privind īntāmplările trăite de el īn primii zece sau cincisprezece ani de după Zavera din 1989, cānd viaţa a īnceput să arate cu totul altfel şi cānd el a trăit o seamă de īntāmplări extraordinare, care ar putea primi titlul de Pierdut īn Balcania şi Povestiri de la marginea imperiului. Ce fel de imperiu, ne-am putea īntreba? Fără īndoială, cel sovietic, rupt şi divizat acum īn mai multe ţări şi ţărişoare, fiecare cu destinul şi „religia” lui. Cert e că raportul tradiţional dintre Centru şi Margine s-a schimbat total şi, īn bună parte, lumea aceasta nouă īn care se cufundă ca īntr-o mlaştină e o lume a marginii, divizată şi atomizată. O lume care-l soarbe şi-l face mai responsabil, mai ataşant faţă de evenimentele trăite, mai dornic să descopere şi să indice vinovăţii şi responsabilităţi.


Poet, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar, Mircea Vaida-Voevod e un spirit complex, de o extraordinară mobilitate. El se mişcă cu dezinvoltură īn domenii şi spaţii diferite ale culturii, dovedind o largă capa­citate de a se adapta la problemele actualităţii literare. Realizarea sa cea mai importantă ca prozator este romanul Corinda (1988), roman al cărui principal personaj era Al. Vaida-Voevod, bunicul său, dar şi familia sa, supusă la mari represiuni ca „duşmană de clas㔠a regimului. Romanul pe care-l publică acum la Editura Multi Press Internaţional continuă, īn fapt, acest ciclu romanesc, prin cele două din personajele principale, Corinda-nepotul şi Maşa Bakunin, aflate acum īn ipostaza de jurnalişti ai unei agenţii de presă pentru spaţiul răsări­tean de presă, calitate īn care aceştia colindă cu predilecţie spaţiul rusesc şi iugoslav, asistānd la năvalnicile schimbări care au loc īn aceste ţări după prăbuşirea sistemului comunist īn fosta URSS. E o lume īn schimbare, o lume neaşezată, traversată de mari convulsii sociale şi politice, o lume nesigură, un fel de nou Babilon, īn care vocile locului se amestecă īntr-un adevărat vacarm din care nu se īnţelege mare lucru. Această etapă a „amestecului de limbi” prinde contur īn carte prin peregrinările īntreprinse la faţa locului de cei doi protagonişti ai roma­nului, care investighează noua lume post-sovietică prin lentile critice, dar şi cu dragoste şi īnţelegere pentru peisajul uman descoperit, de la Moscova la Alma-Ata şi din Başhabad īn Belgrad, Vucovar şi Sarajevo. Peste tot, cei doi īşi descoperă prieteni şi afini, iau parte la acţiuni comune cu aceştia şi īncearcă să īnţeleagă mecanismele schimbărilor şi ale confruntărilor dintre taberele aflate īn conflict, deplāngānd mai ales războiul pustiitor şi nedrept din fosta Iugoslavie, unde bărbaţi, femei şi copii sunt spulberaţi de obuze, rafale de mitralieră sau de plumbii bine dirijaţi ai unor lunetişti de carieră.


Aceast㠄lume nebun㔠şi ieşită din ţāţāni, cum o caracterizează autorul, se deschide cu un prolog despre evenimentele din Romānia ultimilor 50 de ani, cānd neamurile nobile ale Corindeştilor ispăşesc prin puşcării, iar tānărul Corinda, elev pe atunci, e numit de profesorul său „venetic” şi trimis acasă de la şcoală, etapă plină de greutăţi, care lasă adānci sechele īn formaţia tānărului, a celui care va mărturisi deschis: „Mă simt străin de generaţia mea, m-am născut īntr-un timp străin”. Ajunge să se trateze de spaime la doctorul Bariţ, īn clinica căruia īncepe redactarea īnsemnărilor de faţă, dar pe care nu le doreşte un „jurnal de spital”, ci o suită de fapte trăite, vii, dureroase, scormonitoare, īncepānd cu consemnarea impresiilor sale despre Zavera din Romānia şi degringolada īn care a intrat ţara, mai ales īn faza ultimă de „iarmaroc oriental”, īn care şi-a făcut apariţia personajul demonic Mavroghenescu. Este etapa „Īntāmplărilor din vremea colonelului  Kesler”, care debu­tează cu domnia totală a sovromurilor so­vie­tice, jefuitoare de bogăţii naţionale, in­clusiv aur, epoca bunului plac şi a dominaţiei comuniste, care se prăbuşeşte apoi spre a face loc unei alte haite politice, la fel de nedrepte şi monstruoase. Lumii babilonice romāneşti i se adaugă lumea Orientului Rusesc şi lumea Balcanilor īn continuă fierbere, o epocă īn care „Dunărea a devenit hotarul īntre o tragedie sumbră şi talmeş-balmeşul carnavalesc, īn care, orice s-ar spune, nu ne īntrece nimeni”. Cazanul balcanic, cel din care a pornit Cel Dintāi Război Mondial, e din nou īn erupţie, fosta Iugoslavie este pe cale să se dezmembreze īntre etnii islamice, ortodoxe şi catolice, degenerānd īntr-un război dureros şi necruţător, al cărui martor ocular este preocupat de dorinţa de a īnţelege cāt mai exact semnificaţia şi dimensiunea ororilor şi de a da o mānă de ajutor la aşezarea lucrurilor īn albia lor firească. Povestirile „Peregrinului Transilvan” īn această lume sunt aşezate sub semnul unei „Meditaţii pe marginea unei bancnote de 10 baştani”, alcătuind partea a doua a romanului acestuia cu iz picaresc şi utopic, pe care īl scrie cu gāndul la Craii lui Mateiu Caragiale („cartea care mă īnsoţeşte pretutindeni”) şi la atmosfera de crepuscul de acolo. Romanul are construcţia unui „puzzle” īn care evenimentele se amestecă şi se precipită sub forma unui caleidoscop multicolor, cu personaje extrem de numeroase, reprezentānd multe din neamurile pămāntului european şi asiatic pe care īl străbate, de la Köln la Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti, Moscova, Sankt-Petersburg şi Asia Centrală. Peste tot, el caută un anume „duh al locului”, reprezentat la noi de īnţeleptul Raoul, veneratul dascăl şi prieten de familie, la basarabeanul Volodea Peşkov, rusul Batāga, armeanul Bedros Gullessrian, sārbul Balkanski, asiaticul Māsei Karpāci etc. Dintre personajele feminine iese īn relief figura misterioasă şi rebelă a Maşei Bakunin, prietenă şi camaradă de idei a protagonistului, care se pierde, la un moment dat, īn spaţiul iugoslav, căutată cu disperare de acesta. Pierderea ei echivalează cu pierderea propriei identităţi, a unui alter-ego dureros resimţit, căci „Maşa e un grăunte de nisip, o parte a acelui popor la fel de instabil ca apa”, care īl face să trăiască la marginea utopiei, deoarece „A-l priva pe om de Utopie īnseamnă a anula cea mai importantă justificare spirituală a existenţei”. Peregrin prin „labirintul veacului”, protagonistul romanului păstrează pānă īn ultima clipă īncrederea īn luciditatea şi īnţelepciunea oamenilor şi speranţa că, īn cele din urmă, noi cei scăpaţi de sub Cortina de Fier vom apuca şi zile mai bune, depăşind „purgatoriul” pe care īl trăim acum. (Mircea Popa)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul