Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Maestrul și tatăl meu

        Dan Cristea

Opţiunile lui Ion Vianu în ce priveşte conceperea şi scrierea admirabilei sale cărţi de memorialistică sunt limpede exprimate într-un fragment din volum, acesta mai mult decât concludent şi care merită, din acest motiv, recitirea atentă: “în loc să povestesc lucrurile pe care le-am trăit în ordinea lor cronologică, în loc să pomenesc numele tuturor inşilor pe care i-am cunoscut (…), în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezenţă sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite (împreună cu alte fire, sfori şi corzi lăsate deoparte ele alcătuiesc un adevărat păienjeniş), pentru a ţese din el o formă cu un sens, în cele  în cele din urmă o „morală“ care să atragă atenţia celor ce mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut. Am vrut  totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele şi a timpului pe care l-am străbătut. Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj“.


Aşadar, Ion Vianu (născut în 1934) îşi povesteşte porţiuni semnificative din existenţă (scene din copilărie, începând cu cele mai vechi amintiri, scene din perioada de adolescenţă şi de liceu, rememorări din anii de student la „filologie clasică“ şi apoi de student la Medicină, toate aceste încheiate cu o „catamneză“ care ne coboară spre vremuri mai recente, cum ar fi cele de după 1989), asamblate pe ideea, asemănătoare într-un fel celei din clasicul american în materie de memorialistică, Educaţia lui Henry Adams, unei istorii, a unui „roman al educaţiei“ petrecute în timpuri de teroare, potrivnice formării intelectuale şi autenticului mesaj de cultură (e vorba de perioada comunizării de după 1948 şi de o parte din anii obsedantului deceniu). Memoriile lui Ion Vianu radiografiază tulburător şi cu o profundă expertiză psihologică o epocă de vulgare răsturnări valorice şi existenţiale, o generaţie rebelă, nonconformistă, care refuză înregimentarea şi abandonul ideilor şi credinţelor proprii („acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit ca exemplu, apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de restrişte“), confruntările cu regimul detestat, instaurat prin forţă, şi solidarităţile întru spirit, încercările de rezistenţă şi de supravieţuire prin cultură, concesiile şi eşecurile.


În centrul cărţii, se află personalitatea marelui profesor Tudor Vianu, „maestrul şi tatăl meu“, cum scrie autorul, dar, în acelaşi timp, magistrul incontestabil din epocă, reperul spiritual şi moral al unor literaţi mai tineri, prieteni, colaboratori, cunoştinţe de breaslă intelectuală, care îl vizitează sau care îi scriu, şi care se socotesc discipoli ai săi. Printre aceştia, Ion Frunzetti, care pune în circulaţie, referindu-se la Tudor Vianu („marele guru al tinereţii mele“) expresia amor intellectualis magistri, Edgar Papu, Nicolae Balotă, I. Negoiţescu. „Prestigiul lui Tudor“ – comentează scriitorul-psihanalist- „îi atrage magnetic. Cu el se întâmplă ceva neobişnuit şi preţios. Un ‘Eros pedagogic‘ se manifestă. Momentelor de atracţie le urmează altele de respingere. Au loc crize sentimentale, începuturi de dramă“. Evocarea profesorului, obsedat de misia paide­tică şi de ideea continuităţii culturii prin firul generaţiilor, este excepţională. Ea nu răstoarnă imaginea consacrată a unui TudorVianu discret şi prudent, sacrificând adeseori originalitatea măruntă în favoarea clarităţii mesajului umanist, însă portretul fiului, care şi-a ales meseria de psihiatru din „dorinţa de a elucida mistrerele psihologice“, e cald şi comprehensiv, realizat din interior, din cunoaşterea amănuntelor şi dintr-o lucidă reflecţie, fără de a fi suprapios şi fără de a trece cu vederea unele meandre de comportament ale ilustrului părinte. Ion Vianu se arată a fi un stilist desăvârşit. În portretul fizic, când înregistrează cu fineţe „vocea de violoncel“ a tatălui şi „privirea gravă, catifelată, mereu umbrită de tristeţe“, precum şi în cel moral şi spiritual: „Era, în subtext şi în subton, un ceva mai hazardat sub haina burgheză a Vienilor. Mult nespus. T. era un fel de mutant. Sublimase acest dor de ducă într-o aspiraţie de refugiu în cultură şi timp. Îşi fixase, tânăr, o maximă, un principiu de viaţă: iubirea lumii vechi, amor veteris mundi. Era sensibil la glorie, constructiv în carieră; prea puţin aventurier, temându-se de condiţia de anonimat a exilului. De aceea nu avea să plece în 1947, când marea închidere a României fusese desăvârşită. Refulase aventura, soarta lui era alta, aceea de-a oferi un model paidetic, un ideal de cultură. Şi de-a rupe inimile, prin inima lui sfâ­şiată“. 


În viziunea complexă a autorului, „trăsătura profundă, cea mai profundă poate, a caracterului lui Tudor“ e ceea ce acesta numeşte „practica secretă“, denumind astfel discreţia absolută în a comunica unele lucruri ţinând de latura intimă a biografiei proprii sau adoptarea unei măşti protectoare, care ar funcţiona ca un alt „sine“, fiind construit precum o operă de artă. Masca, lăsată la vedere doar duşmanilor („Doar masca mea o veţi avea, duşmani“) e evocată într-un poem de maturitate, „Hombre Secreto“ („Om Tainic“), considerat a fi reprezentativ pentru îmbrăţişarea „practicii secrete“. De ordinul simulacrului, masca („ascunsă-n sine, tainică la rele“) e total ruptă de „suspinul meu de om şi de părinte“, metaforă prin care s-ar exprima „partea cea mai suferindă şi mai sensibilă a eului propriu“, destinată a fi purtată pe „culmea de lumină“. Simpatia enormă de care se bucură Tudor Vianu în rândurile oamenilor mai tineri din deceniul cinci al secolului trecut s-ar explica, aşa cum argumentează autorul, bazându-se şi pe mărturia memorialistică a lui Nicolae Balotă din Caietul albastru, şi pe percepţia acestei „fragilităţi“ funciare a profesorului. Acesta exercită  asupra lor, în acei ani teribili, de teroare şi represiune, un „ascendent extraordinar“, având drept sursă nu numai puterea lui intelectuală, dar şi o atracţie mai misterioasă, greu de descris. „T. era uimit - şi fericit- de lumina pe care o radia, de puterea vindecătoare a verbului său, purtător al unui mesaj de viaţă“. Situaţia se schimbă însă din momentul în care Tudor Vianu este reprimit în Academia Română, de unde fusese dat afară în 1948. Cum scrie el însuşi într-o notă, reprodusă de autor: „Am devenit un personaj oficial, Dar inima mea?“. Comentariul autorului nu ocoleşte lucruri pe care mulţi alţii le-ar lăsa nespuse: „Acceptase o formă de colaborare cu cei pe care nu-i iubea. Câtă parte de căutare a gloriei, a notorietăţii depline, respectabile era în gestul lui şi câtă parte de sacrificiu nu pot spune, nimeni nu poate s-o facă. Închis în ţară multă vreme, în temniţa obştească, călătorea acum peste mări şi ţări“. Acceptând să fie academician, acceptă apoi să fie laureat, decorat, primit în partid. Ultimii ani de viaţă sunt trăiţi „cu inima pustiită“, măcinat de remuşcări. Mai scrie autorul: „Comportamentul său devenea sinucigaş“ sau „Cei care l-au cunscut în acea vreme citeau pe faţa lui dezamăgirea, amărăciunea, dezgustul“. Descrierea înmormântării lui Tudor Vianu oferă o pagină de mare proză: „Deci, după discursurile oficiale de la Casa Scânteii slujiră mai mulţi preoţi în capela de la Bellu. Cu o secundă înainte să fie închis sicriul, în buza gropii, urmă o scenă neaşteptată: din mulţime se desprinse o femeie mizerabil şi ciudată îmbrăcată, cu haine de pomană, dar oarecum potri­vite împrejurării (dantele negre, rochie aidoma măturând pământul, cu o pălărie dinaintea primului război mondial, cu o voaletă care-i ascundea faţa). Căzu peste trupul neînsufleţit, urlând printre hohote: „Tudore, Tudore!“, nereuşind să articuleze altceva… Nimeni nu identificase strania, zgomotoasa apariţie care, dată la o parte cu energie de gropari, dispăru… Ceremonia a putut să-şi reia cursul, cu zgomotul primilor bulgări deasupra sicriului. Cine era această domnişoară Hus-Pena Corcoduşa nimeni nu a ştiut să spună. Ce însemna era oarecum la îndemână: în mormânt cobora nu numai un om, ci şi un trecut, se îngropau amintiri care fuseseră odată viaţă, pasiuni, iluzii, un alaltăieri, măcinat de uitare, sortit prafului“.


Pagini excepţionale, pe potriva acesteia, de un relief deosebit, abundă în cartea memorialistului, plină de viaţă şi de întâmplări, de experienţe felurite, bine individualizate, ce iau alura iniţierilor, fremătând deopotrivă prin lumea bogată a personajelor dramatice, pertinent zugrăvite (printre ele, monsegnorul Vladimir Ghika, colegul de şcoală Mironi Chiraleu, prietenii Tănuşa şi conu‘ Mitia, ultimii foşti şi eroi de roman într-o scriere a autorului), dar încărcată adeseori de melancolie, de gândul morţii sau de obsesia fragilităţii, aşa cum se desprinde şi din acest citat care închide primul capitol al volumului: „Moartea care ne înconjoară, viaţa firavă, prezenţele binefăcătoare, disparente, cultul trecutului m-au însoţit de la început. Ele m-au format. Pierzându-mă, cu mari ocoluri şi spre folosul meu niciodată dezminţit, m-am regăsit, mult mai târziu“. Psihiatru, psihanalist, Ion Vianu este, prin forţa lucrurilor, nu numai un cunoscător al mecanismelor psihologice, dar şi un interpret al oamenilor şi al întâmplărilor care caută şi găseşte alte sensuri sub aparenţă. În această privinţă, două remarci ale autorului trebuie avute în vedere, atât în legătură cu construcţia personajelor, cât şi în legătură cu ceea ce ne spune „morala“ sau „fabula“ cărţii.  Primul avertisment ne atrage atenţia că, vorbind despre ceilalţi, potrivit unui mecansim psihologic universal, autorul vorbeşte despre sine. Al doilea ne pune în relaţie cu „modul psihiatric“ al autorului de-a gândi oameni, şi anume în termeni genetici (cum s-a născut, cum s-a transformat şi a evoluat o fiinţă umană), mod care poate fi urmărit la mai toate personajele cu greutate ale memoriilor sale.


„Morala“ acestei cărţi, despre educaţie şi formare intelectuală în vremuri de restrişte (dar nu numai), şi care se deschide în acelaşi timp spre tema căutării libertăţii interioare şi a eului autentic, trebuie văzută în relaţia contradictorie dintre maestru şi discipol. „Cu această contradicţie, nevoia de maestru şi aspiraţia de-a te elbera de el, trebuie să trăieşti. Aceasta e calea individuaţiei“. Principalul izvor al suferinţei discipolului este dorinţa lui de libertate: „Orizontul libertăţii se îndepărtează pe măsură ce ucenicul învaţă; dincolo de această zare, în sfârşit, ucenicul a devenit el însuşi maestru şi va putea, fie şi printr-un act de violenţă, să rupă firele care-l leagă, precum o barcă de chei, de maestru. Şi uneori numai moartea învăţătorului va aduce atât de dorita şi de temuta libertate“. Fabula e ilustrată de istoria lui Edgar Papu, cel mai apropiat colaborator al lui Tudor Vianu, povestire de o mare fineţe pishologică, dar şi de propria istorie a autorului, neliniştit, nerăbdător, dornic de acţiune, pus în mişcare de „pulsiunea“, de „dorinţa nelimitată de-a fi liber“.


„Romanul de educaţie“ al lui Ion Vianu se încheie pe o notă de tristeţe şi melancolie, căci vremurile de restrişte s-au dovedit adeseori deasupra oamenilor, contorsionând destine promiţătoare la începuri; „Mulţi au fost prinşi în menghinile maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi aparent. Au rodit, fiecare pe măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului şi Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, ‘fragranţa zeilor‘ despre care vorbeşte Ovidiu, amor intellectualis, în care au crezut T. şi tinerii săi amici, s-a dovedit o esenţă mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăţilor“. Adâncimea reflecţiei şi strălucirea stilului fac din volumul lui Ion Vianu una dintre cele mi frumoase cărţi scrise în ultima vreme.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul