Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Când sabia devine harfă

        Gabriela Gheorghişor

Cu volumul de versuri publicat anul trecut, Femeia despre care scriu (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010), care vine după furtunosul Vânt, tutun şi alcool (Editura Brumar, 2008), Nicolae Coande abandonează şi tematica social-culturală, şi tonalitatea violentă, cinic-pamfletară. Unii comentatori/critici literari vor descoperi, probabil, o carte surprinzătoare sau vor vedea în această piruetă a autorului Fundăturii Homer o evoluţie poetică firească. Cred însă că „noul” Coande nu-l elimină pe celălalt – pe cel cu limbă înveninată – ca pe-o exuvie zdrenţuită. Doar îl ecranează pentru o vreme, îl dă temporar la spate, fiindcă aparenta schimbare la faţă are, de fapt, alte justificări.


 În Femeia despre care scriu, incisivul, sarcasticul, sulfurosul, războinicul Nicolae Coande îşi revelează partea ascunsă a sferei fiinţei, the dark side of the moon. Dar nu la modul ahileic, id est simplu şi tăios. Ci sofisticat şi misterios, precum un magician care învăluie în fum scena „miracolului” sorbit de ochii profani ai spectatorilor. Altfel spus, bărbatul Nicolae Coande (care ţine să precizeze, într-un fel de subtitlu, că ne oferă „versuri de bărbat”) scrie de dragoste şi despre dragoste aşa cum o femeie de rasă îşi exhibă feminitatea: cu pudoare şi cu subtilitate. Din acest motiv, motorul gândirii sale poetice secretă acum un păienjeniş metaforic. Sfiala în exteriorizarea laturii sentimentale, vulnerabile, îl determină să ţeasă arahneic văluri şi sari-uri foşnind de ambiguităţi, dar grele de broderii plasticizante. Mai mult decât atât, adică dincolo de aspectul împodobirii stilistice, în poezia de-aici iubirea copilăreşte masculinitatea rugoasă, trădând slăbiciuni, dependenţe şi debusolări nebănuite („noaptea mă are în puterea ei stoarsă de vise,/ parcă sunt din nou copil cu ochi cusuţi/ ca ai pisoilor pierduţi,/ i-am deschis iar cerul mi-a zâmbit prietenos,/ am ochii albaştri ca în zilele când lua foc oboseala./ Mă întorc jupuit în cutia din care-am ieşit,/ mă gândesc să te atac/ sau să uit”Copil pe dealuri), deoarece femeia (de)scrisă de Nicolae Coande are, în ciuda inocenţei, puteri vrăjitoreşti, de (clar)văzătoare prin scuturile oţelite ale sufletului bărbătesc: „Patul înalt în care dansezi aprinde noaptea/ cu singurătatea ochiului./ Mă târăsc în dâra unei promisiuni mascate cu grijă,/ dragostea cum o ştii e vulpea ce-şi roade piciorul/ decât să piară-n capcana pusă de namile,/ tu amâni durerea, din piept inima o muţi/ în locuri unde stăpâneşte gerul,/ te temi că vei iubi şi astfel moartea/ te va găsi mai repede, drogată de plăcerea smulsă/ ochilor tăi fideli,/ întinsă în golul din jur ai visat cum speranţa arde/ cu fitil negru până la capăt,/ la acest ţărm de lumină vicleană vin eu să pun gura/ mă îmbăt de curăţenia mâinilor tale care au sugrumat pofta./ Iată-mă copil, din nou, despuiat/ de ochii fetiţei care-ai fost” (Vulpea). Tonul poemelor variază, în general, de la incantaţia imnică la ruga disperată ori la resemnarea amară. Iată, de pildă, o invocaţie către femeia-dumnezeie, plină de dramatism, amintind, prin semnalarea urcuşului, de suferinţele lui Hristos pe Golgota: „nu mă uita iubirea mea în noaptea care vine,/ nu mă abandona pe ţărmul zilei cu fantoma/ câinilor biciuiţi de ceaţă,/ drumul pe care urc cu părul tău să-l cureţi/ cu ultimul pahar muiat în drojdia dimineţii,/ când noi băurăm viaţa grija haina ei,/ nu mă lăsa în clipa care trece,/ îmbrăţişează-mă/ cum cartea l-a-nvelit la piept/ cu două braţe calde pe mortul cel frumos/ născut de două mame în acelaşi timp,/ una în trup cealaltă-n suflet,/ cuvânt peste cuvânt literă pe literă,/ inimă slabă-n carne tare,/ dezastru-n câmp orb,/ cel mort şi cel ce doarme/ în cerul gurii tale/ necucerit” (Drumul).


 Am decupat in extenso, pentru că, în cazul acestei plachete, dificultatea nu constă în găsirea versurilor citabile, ci în selecţia dintr-o multitudine a lor. La fiecare pas al lecturii te întâmpină imagini percutante, dure sau senzuale, unele de o mare prospeţime: „stau întins pe jos în românia şi fiara asta captivă/ sângerează ca o femeie ce-şi scoate singură scalpul/ şi îl dăruieşte unui străin atras de ochii ei orbi”, „ochii mei sting picturi cu mâna îngropată în ramă,/ în cui spaima e-o cârpă transpirată de om,/ frumuseţea rabdă într-un câmp de scaieţi”, „aşa cum sângele nu pricepe de ce se-aprinde în locuri joase,/ parcă supt de buzele tale, atras de un alt puls/ ce i s-ar potrivi mai bine,/ tot astfel cum visele bărbaţilor uitaţi se strâng şirag/ la gâtul femeilor ce îndrăgesc podoabele/ mai mult decât rochia lor de fetiţe/ din vechile fotografii unde, nepăsătoare, sar coarda/ dinspre bucurie spre cruzime/ când pe un picior când/ pe altul”, „frumoasă ca un pahar îngrijorat la colţul mesei”, „lumina secretă din privirea ta – un oraş/ cu genunchii juliţi” ş.a.


Femeia despre care scriu mărturiseşte despre singurătate şi spaimă, despre eşecul iubirii şi despre forţa ei, înfăşurând, în straturile deseori obscure ale metaforei, miezul de sensibilitate şi de tandreţe al unui poet veritabil, cunoscut îndeobşte în postură agonală. Dovadă că, în faţa Evei, sabia oricărui bărbat devine harfă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul