Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noaptea lui Riemann

        Daniela Firescu

Studii de istoriografie, testimoniale, anchete, comisii de investigare încearcă să determine natura, intenţiile şi evoluţia ulterioară a evenimentelor din decembrie ’89. A fost sau n-a fost (Cristian Porumboiu), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (Cătălin Mitulescu) şi mai ales Hârtia va fi albastră (Radu Muntean) concentrează întrebările şi răspunsurile oferite de noul val de cineaşti români ce explorează ambiguitatea fenomenului legitimator al noii democraţii. Unii dintre cei mai remarcabili prozatori români oferă o serie de analize pertinente (Andrei Codrescu, Gaura din steag. Însemnări despre evenimentele din decembrie 1989 din România, Editura Athena, 1997, şi Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004), însă, dincolo de zona documentară, în spaţiul ficţional ecourile sunt destul de reduse.


 Romanul lui Bogdan Suceavă Noaptea când cineva a murit pentru tine (Polirom, Iaşi, 2010) decupează câteva zile din vâltoarea lui decembrie ’89 într-un monolog recuperator de amintiri, emoţii şi senzaţii ce încearcă să fixeze coordonatele, să obiectiveze şi să subiectivizeze fenomenul revoluţiei. Indecizia autorului ce alege tratarea realistă a unei teme grave într-un roman non-narativ aproape, cu puseuri lirice complică unitatea de sens.


 Un sens caută şi eroul romanului, student în anul întâi la matematică, eliberat cu câteva luni înainte din armată, pentru care revoluţia capătă sensuri multiple, între care se detaşează pierderea inocenţei. Stagiul militar asociat cu maturizarea păleşte în faţa maturizării forţate, reale pe care o implică revoluţia. Din monologurile sale aflăm că are o gândire logică, obişnuită cu provocările, ba chiar în căutarea lor: deşi intuieşte complexitatea, importanţa momentului, revoluţia îi pare o provocare, o altă problemă de rezolvat. Conexiunea cu matematica e prezentă continuu, impulsul participării se produce şi ca efect al identificării cu experienţa lui Rimann, celebru matematician care a participat la revoluţia din 1848 din postura de soldat în garda unui palat berlinez. Euforia „eu sunt revoluţia” alternează cu clipele de îndoială, de chestionare a rostului său, a convingerii că „minunata lume nouă nu se poate naşte fără mine”. Imagini filmice focalizează traversarea Capitalei ca într-un traseu cu obstacole, de astă dată reale, înfruntate prin recursul la o geografie afectivă ce recuperează momente esenţiale ale formării sale (primul articol, prima iubire, olimpiada de matematică). Intenţia implicării active prin participarea la dezbaterile privind statutul studenţilor („nu-i pot lăsa să masacreze textul noului Statut al Ligii studenţilor. Eu sunt revoluţia. Eu sunt gata să trec în fugă pe aceste stări, spre ţinta mea, spre Universitate”) sau în dispozitivul filtrului de trafic la Biblioteca Americană vin pe fondul unei acute necesităţi de legitimare, de clarificare a propriei apartenenţe divizate între clanul matematicienilor, comunitatea militară şi cea de suporter al echipei din Trivale.


Background-ul său nu este inocent în totalitate: tatăl lui este unul dintre comandanţii din Miliţie (ce pare a juca un rol pozitiv în revoluţie), iar el şi-a efectuat stagiul militar în una din companiile Securităţii. Complicitatea involuntară complică conştiinţa, însă opţiunile sale sunt clare: în faţa panoului cu soldatul-erou ucis în lupta cu partizanii anticomunişti din Valea Rea, satul originilor sale, empatia lui este pentru luptătorii din munţi. Aceată primă confruntare cu istoria „întoarsă invers” îl pregăteşte pentru răsturnările reale ale revoluţiei, unde purificarea istorică poate începe chiar cu el: rivalităţi din trecut sunt cauza eliminării lui din dezbaterile de la Facultatea de Matematică şi, în lipsa unor argumente solide, este invocată simpatia familiei sale pentru vechiul regim. Mărul discordiei este chiar Istoria sau, mai precis, păstrarea ei ca disciplină de studiu ce ar aduce „un plus de viziune”, pentru care militează tânărul admirator al lui Riemann, dar şi al lui Platon şi Garcia Marquez. Se produce aici o subtilă punere în ramă precum în Toamna patriarhului: „ceva se întâmpla cu atmosfera aceea din Bucureştiul revoluţiei: parcă era totul dintr-o carte (...) Ca-n distopia lui Ray Bradbury despre oamenii care devin cărţi, pentru noi era altceva: trăiam colapsul unei lumi uluitor de asemănătoare dictaturilor latino-americane”. Dincolo de dezamăgirea pe care o încearcă atunci când i se refuză implicarea concretă, vestea-şoc a morţii lui Cristi, cel mai bun prieten din armată, este pragul final al inocenţei; Cristi este un alter-ego al său puţin mai candid, mai împrăştiat, „un copil mare” de care se apropie prin intermediul matematicii, prin meditaţii pentru admiterea la A.S.E. În spaţiul cazon şi nu numai matematica este pentru ei nu numai un „joc al supravieţuirii”, ci altceva, le asigură un spaţiu de refugiu, de „protecţie magică”. Grozăvia morţii inutile cumulată cu noaptea de groază în care era cât pe ce să fie împuşcat se pliază revelator pe noaptea ororilor trăită de Riemann cu peste un secol în urmă şi de abdicarea sa socială.
Romanul lui Bogdan Suceavă se vrea nu numai un jurnal al ultimelor zile ale lui decembrie ’89, în care realitatea e investigată cu instrumentele matematicii, ci între ipoteze şi concluzii meditează şi invită la meditaţie asupra eşecului social al revoluţiei, al raportului delicat intelectuali-politică şi mai ales la opţiunea implicării/neimplicării în istorie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul