Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Surâsul amar al simplităţii

        Costin Tuchilă

Gândirea ce surâde este un titlu cât se poate de elocvent pentru poezia lui Ion Miloş, poezie de idei, esenţializată, în care imagistica este folosită cu multă precauţie, atât cât să dea contur, când este absolut necesar, meditaţiei. Volumul cu acest titlu, apărut la Editura Ars Longa din Iaşi (colecţia „Arcadia”), cu o prefaţă de D.R. Popescu, urmăreşte parcă, mai mult decât oricând, această esenţializare a limbajului, un fel de transcriere a percepţiei în culorile fundamentale. „Energia morală devenită vers”, de care vorbea Constantin Ciopraga, este aici cuvânt de ordine, principiu în acţiune. Ceea ce poate descumpăni un cititor deprins, aproape ca reflex, cu ermetismul limbajului poeziei moderne, este deplina simplitate a rostirii lirice a lui Ion Miloş. Poeziile sale, de obicei scurte, refuză, de fapt, orice „protocol” textual, dau impresia că se eliberează de orice posibilă alterare a sensului, de derivaţiile semantice. Când există, imaginea este un contur pe coala transparentă: „Stau dus pe gânduri/ Şi privesc o libelulă/ Ea se naşte/ Numai pentru o zi/ Dar ajunge/ Să înveţe timpul să cânte/ Şi să întinerească Veşnicia” (Libelula). Sau, uşor în alt registru, dar cu aceeaşi tăietură esenţializată a rostirii lirice, în poezia următoare din acelaşi ciclu, Reverii de rouă: „Toamna e rece şi târzie/ Ploile înnegresc cerul/ Suflete în haine vărgate/ Se plimbă pe străzi// O bătrână oarbă/ Care a văzut singurătatea/ Din ochii mei/ Îmi oferă o păpuşă” (Toamna).


S-a vorbit mai puţin, din câte am observat, despre sentimentul de singurătate din poezia lui Ion Miloş. El trebuie discutat în strânsă legătură cu celelalte teme care apar şi în recentul volum: tema iubirii, foarte frecventată, în strânsă legătură cu o generică temă a cunoaşterii, cu dorinţa, adesea formulată expres, de a decela miezul nealterat, atât cât poate el rămâne nealterat în cortegiul de forme haotice, alienante, ale lumii contemporane. Ion Miloş este un observator fin, luciditatea analitică îl urmăreşte la orice pas, indiferent de motivul poetic abordat. Iată câteva exemple: „Nu crede că e dimineaţă/ Numai pentru că o rază/ Ţi-a netezit părul/ Şi privighetoarea cântă// Mai există întinderi/ De unde ceaţa/ Încă nu s-a risipit/ Şi împiedică răsăritul soarelui” (Nu crede); „Cineva aleargă după o pană/ Crede că tot ce zboară/ este pasăre// Eu mă uit în oglindă/ Şi zâmbesc” (Iluzia firii); „Privesc o albină/ Cum se zbate/ Să scape// Din mreaja/ Unui păianjen// Aşa cad toţi/ Care cred în muncă/ Şi în zbor/ Se gândeşte păianjenul/ În sinea lui/ Sugându-i cu lăcomie mierea” (Albina); „Asta nu-i lumea ce-am visat-o/ Asta-i lumea contului în bancă/ Şi a culturii cu paharul în mână/ În loc de carte// Aici Dumnezeu se numeşte Profit/ Iubirea şi omenia – trăncăneală/ Iar Adevărul un curvar/ Ce doarme cu Legea/ Ascuns la Tribunal” (Lumea visată).


Proiecţia personală, lumea visată, ceea ce altădată se numea ideal, cuvânt din ce în ce mai rar astăzi, nu se află atât în conflict, cât trebuie recuperată, desprinsă cu grijă, apărată. Aceasta înseamnă a o face expresivă, pentru Ion Miloş – a o întoarce la un limbaj originar, simplificat, aşa cum se observă şi în volume mai vechi ale poetului.


Ion Miloş (n. 16 februarie 1930), român din Banatul sârbesc, reprezintă un caz cu totul special, scriind poezie în patru limbi. Mats Granberg considera că „Ion Miloş dovedeşte a fi nu numai un important poet în exil, dar şi un semnificativ poet în limba suedeză... El este un demn reprezentant al lumii, deopotrivă străină şi binecunoscută”. În sine, a scrie în limbi atât de diferite, ca româna, suedeza, sârba, este o performanţă; cu atât mai mult a fi asimilat şi recunoscut critic de un spaţiu literar, dar şi de altul. Bariera nu este, se înţelege, doar una lingvistică, ci ţine de orizonturi culturale diferite, chiar de mentalităţi literare distincte. Cazul lui Ion Miloş, considerat poet de referinţă atât în literatura română, cât şi în cea suedeză, este, prin urmare, unul excepţional.


O mărturisire aflăm în poemul În patru limbi, transpusă însă în metaforă existenţială: „Eu scriu în patru limbi/ Şi traduc din una în alta/ Lumină din lumină – luminând/ Cerul iubirii// Însă Şarpele îmi spune/ Că toate astea sunt nimic/ Că e rău tot ce fac/ Şi mă muşcă de suflet// Şi mă muşcă de suflet”.


Primul ciclu de poezii din Gândirea ce surâde este dedicat lui Lucian Blaga: Acasă la Blaga. Dar universul blagian este un pretext pentru exprimarea ideilor proprii, pentru constatări ale alienării contemporane, transpuse în aceeaşi matcă stilistică vizibilă şi în celelalte secţiuni ale volumului. Nimic nu s-a schimbat în ţara lui Lucian Blaga, constată poetul de astăzi: „Nimic nu s-a schimbat/ În Ţara lui Lucian Blaga// Am rămas/ Ce-am fost şi mai ’nainte/ Un Spaţiu de mioritici şi mitici/ Care nu îndrăznesc să spună lumii/ Ce ne doare/ Capul plecat sabia nu-l taie – zic/ Spun da în loc de nu/ Şi lasă minciuna să lucească” (Nimic nu s-a schimbat). Sunt aici accente de poezie socială, în formă succintă, constatativă, până la absenţa lirismului: „Tot mai mulţi români/ Pleacă din Spaţiul Mioritic/ Să-şi caute o altă viaţă/ Pe malul de vest/ Al lumii noastre/ Unde cântă fericirea/ Iar banii miros/ A parfum de femei frivole/ Şi dansează cu dragostea/ La Piaţă// România/ Tot mai goală şi săracă/ Plânge în biserici/ Cu Ursita” (Exodul Mioriticilor).


Haosul moral, acesta, în primul rând, devine ţinta reflecţiilor amare ale lui Ion Miloş: „De când Dumnezeu/ Nu-i mai Dumnezeu/ Oamenii nu mai ştiu/ Ce e rău şi ce e bine/ Se învârtesc ca oile căpiate/ De la Diavol la Satana/ Fără să ştie/ Care-i unul şi care-i altul/ Ambii poartă/ Aceeaşi haină îngerească” (De la Diavol la Satana). Balcanii sunt „o lume de colaje”, o „civilizaţie de ciubuc”. Mai mult, extinzând dincolo de un orizont sau altul, în laconismul ei, imaginea poate fi terifiantă: „Homo sapiens/ Creat să cunoască şi să ştie/ Să facă operă din ştiinţă/ Nu mai contează// Acum homo zapiens/ Omul show şi derizoriu/ Creat din ţăndări şi imagini/ E la putere/ Să ne ducă/ În raiul Zapara/ Al Ierusalimului de sus/ Fără gândire şi cultură” (Raiul Zapara).


Nu există, în acest volum, deosebiri de ton între poeziile care reprezintă tot atâtea atitudini în faţa lumii contemporane, o poziţionare directă, chiar dacă străbătută de inevitabilă amărăciune, din când în când de o undă de melancolie, şi lirica de dragoste cuprinsă în ciclul Iubirea şi dragostea, peste care se aşterne, ca o pulbere fină de metal preţios, sentimentul retrospectiv: „Nu există viitor în dragoste/ Există doar trecut şi prezent// Îndrăgostiţii stau pe loc/ Şi trăiesc fericirea/ Acum ori niciodată// Viitorul dragostei/ Este drama vieţii/ Contra timpului// Lupta între doi duşmani ireductibili/ Cunoaşterea şi Veşnicia” (Dragostea şi Viitorul).
Fără memorie, fără rădăcini, pare a spune Ion Miloş în acest volum, Gândirea ce surâde, fiinţa umană rămâne prizoniera formelor goale, a agresivităţii şi anonimizării. Lumea nu se schimbă, dar trebuie, măcar, să trăim cu impresia că-i putem reda echilibrul pierdut.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul