Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prolegomene la artele precarităţii (II)

        Bogdan Ghiu

Precaritatea presupune precatori – şi poate naşte imprecatori. La limitǎ, implorǎm întotdeauna, de fapt, sǎ (ni) se lase viaţa, exercitarea dreptului la viaţǎ, cǎci rugǎmintea este, în Evul Mediu, totuna cu rugǎciunea: iar azi mai mult ca oricând. Iar puterea absolutist-divinǎ nu poate fi „accesatǎ” direct, când te afli exclus, la baza piramidei sociale, în starea – creatǎ, artificialǎ – de precaritate, ai nevoie, depinzi de altcineva care sǎ ducǎ mesajul spre transcendenţǎ – „pânǎ la Dumnezeu, te mǎnâncǎ sfinţii” şi îngerii –, de un intercesor, de un avocat, de un profesionist, de un „autor”-interpret specializat într-un anumit „gen” oratorico-judiciar. Când eşti precar – mai bine spus, precarizat –, eşti (ca şi) mut, privat – în plus – şi de limbaj, altcineva trebuie sǎ intervinǎ pentru tine, treptele dependenţei nu înceteazǎ, astfel, sǎ se multiplice deasupra ta, peste tine. Şi atunci pot apǎrea imprecatorii: artişti ai parrēsiei, sau intelectuali, avocaţi din oficiu, autoproclamaţi, care dezindividualizeazǎ şi universalizeazǎ precaţia, rǎsturnând-o, care nu mai cer, nu mai solicitǎ, nu se mai roagǎ, ci pretind şi, mai ales, reclamǎ.


Cine sunt azi precarii, ce precaritǎţi trǎiesc ei, pânǎ unde şi cu ce urmǎri s-a inversat starea de precaritate, devenind, din solicitarea unui drept suplimentar, „pozitiv”, nevoie-zero, adicǎ implorarea (mutǎ) a dreptului la viaţǎ, cine sunt precatorii şi imprecatorii, mai existǎ şi ce mai pot face ei, altfel spus care sunt, pe de o parte, politicile reglate antiprecaritate şi, pe de altǎ parte, artele imprecaţiei în contemporaneitate? Şi, mai presus de orice: mai funcţioneazǎ acest sistem? Ne mai preocupǎ, într-un fel sau altul, precarii şi precaritǎţile lor, tǎcerea lor? Sau dominǎ definitiv termenul  capitalist, neoliberal ultim, ultimativ, activ: precarizarea?


Neoprecaritatea şi noua economie a puterii


Am vǎzut: precaritatea este o stare naturalizatǎ, în vreme ce ieşirea din precaritate reprezintǎ o „stare excepţionalǎ” acordatǎ individual şi provizoriu, funcţionând ca un dar şi chiar ca un sacrificiu din partea puterii. Iar aceastǎ descriere factualǎ desemneazǎ o matrice de acţiune politicǎ: obţinerea dependenţei, a „atârnǎrii” şi a supunerii prin acordarea „independenţei” şi a „autonomiei”, prin generozitate. Dependenţǎ, atârnare şi supunere obţinute, paradoxal, prin acordarea graţiei, ca graţiere, sub forma unei încǎlcǎri legalizate, suverane, a legii. Cǎci semnificatul ultim este permanent, aici, viaţa, mai precis privarea ei originarǎ de propriul drept, acela de a dispune de mijloacele de a se autoîntreţine, punerea ei în imposibilitatea de susţinere, şi reacordarea ei graţioasǎ, dar cu titlu pur temporar, iminent-revocabil: acutizare şi marcare a finitudinii printr-o mǎrinimie menitǎ a atrage recunoştinţa. Fundamentul ontoteologic al acţiunii politice dezinteresate nu s-a pierdut deloc pânǎ azi, dimpotrivǎ – capilarizându-se, metamorfozându-se, instituţionalizându-se secular şi „civil” şi proliferând ca instanţe diverse –, este mai eficient ca oricând. La toate nivelurile: individual, social, „planetar”. Viaţa, viul uman trebuie sǎ se apere, sǎ pledeze nevinovat sau sǎ se recunoascǎ vinovat pentru faptul de a fi tocmai pentru a obţine sǎ fie lǎsat, a i se permite sǎ fie. Originar, el nu are nici un drept „pozitiv”: drepturile – şi în primul rând cel la el însuşi – trebuie sǎ-i fie acordate „graţios”.


Toatǎ aceastǎ structurǎ „narativǎ” pare a fi însǎ, astǎzi, dacǎ nu eliminatǎ, cel puţin contrasǎ. Viaţa este lǎsatǎ, uitatǎ „liber”, neoliberal, sǎ fie şi indivizi, categorii, seminţii, naţiuni, societǎţi, straturi sociale întregi se vǎd, atunci, puse în situaţia de a solicita recrearea stǎrii anterioare, „originare”, de suplicaţie şi dependenţǎ în care mai exista, teoretic mǎcar, o şansǎ de a se face, legal, auzite şi de a-şi primi, eventual, fie şi doar „cu titlu excepţional”, drepturile.


Precarii lumii de azi solicitǎ, reclamǎ refacerea şi re-legalizarea stǎrii de precaritate: vechea umilinţǎ şi servitudine, arhaica structurǎ şi tradiţionalul joc de putere, azi pe cale de a fi pǎrǎsite, abandonate chiar de cǎtre puternicii lumii şi ai societǎţilor. Puterea nu mai pare interesatǎ sǎ se întǎreascǎ şi sǎ se reproducǎ/intensifice pe sine prin paradoxul „filantropic” al darului şi generozitǎţii. Au apǎrut (au fost delegate) instanţe speciale în acest sens, „independente” şi „nepolitice”, deopotrivǎ nonguvernamentale şi nonprofit (invenţie absolutǎ, cuadraturǎ a cercului politicului!). Guvernele şi corporaţiile, reunite în cea mai recentǎ „nouǎ (şi sfântǎ) alianţǎ”, se pare cǎ au reuşit sǎ mai revoluţioneze încǎ o datǎ economia politicǎ a puterii. Puterea nu mai are nevoie de supuşi, le dǎ concediu istoric, îi „elibereazǎ”, se aboleşte pe sine ca dependenţǎ. S-a emancipat de robii pe care trebuia sǎ-i întreţinǎ cumva şi, obligatoriu, sǎ-i foloseascǎ în propriu-i beneficiu. Asistǎm la „virtualizarea” deplinǎ a puterii, la apariţia puterii „în sine”, „în stare purǎ”: imaterialǎ şi automatizatǎ. Şi puterea funcţioneazǎ, se pare, cu atât mai bine, s-a detaşat complet de materie.


Neoprecaritatea nu mai are, atunci, de ce sǎ fie legalizatǎ, formulatǎ juridic: înceteazǎ sǎ mai existe, nemaifiind recunoscutǎ. Puterea şi-a atins luxul de a nu mai fi obligatǎ sǎ se „murdǎreascǎ”, sǎ se compromitǎ relaţional, tranzacţional, contractual. Şi-a atins, altfel spus, stadiul automatizat-„(tele)tehnologic”. Cratosfera este o noosferǎ. „Ideile” acţioneazǎ „direct”, automat, fǎrǎ mediatori. Se revocǎ, astfel, inerent, însuşi tribunalul şi însuşi statutul intercesorilor. Unitatea funcţionalǎ a limbajului lumii a devenit, deloc metaforic, 0/1. 1 â Lumea. Dar cine e 0? „Restul lumii”. Fǎrǎ conflict virtual, simbolic, n-ar exista logosul actual(itǎţii).


Pânǎ de curând, precaritatea încǎ mai era relevantǎ, pertinentǎ, „spunea ceva”, deci mai putea fi încǎ jucatǎ, renegociatǎ. Azi, ea pǎrǎseşte relaţia („parteneriatul” social) de putere, 0 a devenit, azi, funcţional, vorbitor, partener în producţia de informaţie relevantǎ. Pertinent, azi, în economia puterii, e 0.


Am decǎzut (am fost decǎzuţi) pânǎ şi din precaritate! Mai exact: din precaritatea, sǎ-i spunem, „clasicǎ”.      


Dispariţia exploatării: Inutilul


Sunt cunoscute conceptualizarea şi analizele foucaldiene ale biopoliticii „clasice” şi „moderne”. Consider, însǎ, cǎ, în punctul cel mai de vârf, întrebarea care se impune a fi pusǎ azi ar fi urmǎtoarea: existǎ o biopoliticǎ, mai existǎ cu adevǎrat biopolitici în momentul de faţǎ? Cum putem defini, minimal-invariant, biopolitica? Ca o politicǎ, de fapt ca un mod de a structura politica în ansamblul ei în vederea întreţinerii şi cultivǎrii economice a vieţii concepute, însǎ, ca mijloc, ca instrument pentru realizarea unui scop, altul decât viaţa însǎşi, viaţǎ care urmeazǎ, aşadar, sǎ beneficieze doar de ceea ce am putea sǎ numim avantaje colaterale, derivate. O ţinere a vieţii în şah, o conflictualizare a ei cu ea însǎşi, transformarea, pentru „beneficiar”, a propriei sale vieţi într-o alternativǎ. Închiderea „vieţii” într-un proiect, într-un plan aparent circular (care promite şi oferǎ efectiv şantaj cu viaţa, „îmbunǎtǎţirea calitǎţii vieţii”), şi manipularea ei dupǎ voie, orientat.
Pǎrerea mea – observaţie, sǎ zicem, strict intuitivǎ –, oricât de paradoxal ar putea sǎ parǎ, este cǎ însǎşi ideea de biopoliticǎ începe, încet-încet, sǎ fie abandonatǎ ca „nelucrativǎ”. Sau cǎ, pentru a-l parafraza pe G. Bataille cel din Partea blestematǎ, asistǎm la trecerea de la o biopoliticǎ restrânsǎ la una (sau la includerea strict regionalizatǎ a celei dintâi într-o biopoliticǎ) generalǎ, în care vechea („clasicǎ” şi „modernǎ”) biopoliticǎ nu mai poate fi reperatǎ ca proiect şi acţiune particularǎ, ci se automatizeazǎ şi se impersonalizeazǎ sub formǎ de macromecanism „obiectiv”, de cadru „transcendentalizat”.


Viul uman începe sǎ fie tot mai mult scos din planuri şi din calcule. Exploatarea modernǎ (şi modernizatoare) începe, şi ea, sǎ nu mai fie absolut rentabilǎ, sǎ fie, punctual şi tendenţial deocamdatǎ, abandonatǎ.
Tot mai mult, azi, viul este detaşat de uman, fiind conceptualizat, decupat, analizat şi (mai ales) resintetizat fǎrǎ localizare strictǎ, în mod transversal, mobil, circulant, „metaforic” (putând fi, deci, surprins mai curând printr-o gândire de tip metaforic, singura adaptatǎ, poate, „globalizǎrii”: revanşǎ a poeţilor, în sens larg?). Politic şi economic interesantǎ a devenit, astǎzi, „viaţa” fǎrǎ sau indiferent de uman (ca suport-mediu-ţintǎ de bazǎ, privilegiatǎ).


(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul