Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Naghib Mahfuz: Saga familiei Ahmad

        Geo Vasile

Dacă ar trebui să alegem un singur gest care să ne amintească de omul Naghib Mahfuz (Cairo, 1911-2006) şi, implicit, de scriitor – ne vom opri la cel mai dramatic episod din viaţa sa. În 1994 a fost atacat şi lovit la gât cu un pumnal de un musulman radical, membru al grupării Gammaa al-Islamiya, conduse de Omar Abdel-Rahman. Acelaşi Abdel-Rahman, astăzi aflat în detenţie în SUA pentru a fi fost creierul primei încercări ratate de a spulbera World Trade Center din New York. Spre deosebire de Rushdie, romancierul egiptean nu a ales calea exilului, ci a rămas în oraşul natal, continuând să frecventeze cafenelele preferate, trăind în acelaşi chip şi apucând să-şi vadă reeditată, în 2006, după ani de interdicţie, cartea care putea să-l coste viaţa, Cartierul băieţilor (1959). Deşi nu poate fi negată relaţia osmotică între romancier şi ţara sa, critica literară şi juraţii Premiului Nobel (decernat scriitorului cairot în 1988) au stăruit întotdeauna asupra faptului că Mahfuz n-a fost doar un pur narator „realist” şi, ca atare, „egiptean”, ci şi un autor universal; totuşi, pentru majoritatea cititorilor săi, inclusiv occidentali, a fost, în primul rând, omul care i-a făcut să înţeleagă un veac din acea parte extrem de importantă a lumii arabe. El a dat un chip speranţelor şi frustrărilor concetăţenilor săi, multe din cele aproape 50 de cărţi ale sale fiind transpuse pe marile şi micile ecrane, adaptate pentru teatru, personajele sale devenind parte integrantă a culturii populare. Etapele sale estetice, de la abordarea istoriei îndepărtate (sec. XVI a.C.) la realismul social şi la realismul magic (a se vedea Trilogia Cairoului, 1957), nu dezmint faptul că moralitatea individuală este inseparabilă de cea socială. Altfel spus, conform codului moral al lui Mahfuz, cei preocupaţi doar de propria mântuire sunt nişte osândiţi: pentru el, Nirvana este o condiţie colectivă. Iată încă un motiv, probabil, al aprigei dispute în jurul lui Mahfuz ca simbol cultural, provocate de felurite curente politice, fie seculare, fie islamiste.


Înainte de revoluţia egipteană din 1952, Naghib Mahfuz a publicat circa zece romane, dar cariera sa de scriitor a fost consacrată prin amintita Trilogie... (1957) compusă din romanele O plimbare prin palat (Polirom, 533 p., 2011), Palatul dorinţelor, Calea zahărului. Este vorba de o saga de familie care deapănă, în spiritul realismului magic şi istoric totodată, viaţa la Cairo, mentalităţile populare, preceptele tradiţiei egiptene, văzute şi trăite în mod diferit de feluriţii membri ai familiei. Anii şaizeci, perioada romanelor Pălăvrăgeală pe Nil şi Miramar, marchează şi o schimbare stilistică prin includerea voalată, alegorică şi simbolică, a unor opinii ale prozatorului asupra societăţii şi politicii egiptene, suspecte pentru cenzura vremii. O plimbare prin palat este primul volum din trilogia lui Mahfuz sau începutul unei fresce aventuroase, ce se derulează începând din anii 1920 într-un context istoric special datorat şi îndelungatei prezenţe britanice în ţară. Tatăl, Ahmad Abd el-Gawad, este un adevărat pater familias în privinţa caracterului, dar nu şi în privinţa moralei dublei vieţi pe care o duce. Toţi se tem de el, soţia lui, în primul rând: Amina, supusă ca o roabă, aşteaptă până în toiul nopţii ca „Domnul” său să se întoarcă de la varii petreceri nocturne, cu băutură, femei şi cântări, ca să-l ajute să se dezbrace şi să-l servească cu tot ce-i mai pofteşte inima înainte de a adormi.


Mezinul familiei, Kamal, nu are decât zece ani, iar cele două fete, Khadiga şi Aişa, numai bune de măritat, au temperamente şi înfăţisări complet diferite. Khadiga, brună şi cu nasul cam mare, e rebelă, ironică, incisivă, certăreaţă, pe când adolescenta Aişa, blonda, blânda, cocheta Aişa, este frumuseţea întruchipată. Pe scena cărţii apar şi băieţii mai mari –  Yasin, preferatul lui Ahmad, rod al unei prime căsătorii, deja pe picioarele sale din punct de vedere material, mândru şi fericit de a fi avut ocazia (întâmplătoare) să descopere dubla viaţă (duplicitatea) tatălui său, descoperindu-şi astfel trăsături comune cu acela (libertinaj erotic şi bahic, în primul rând). Îl cunoaştem însă şi pe Fahmi, student la Drept, atras de mişcarea naţionalistă independentistă Wafd ce-i va aduce moartea, ucis fiind de britanici. Datorită angajării lui politice, pătrund în citadela bine securizată a lui Ahmad slabe ecouri ale agitaţiei lumii exterioare. Nu prea contează că Primul Război Mondial dă-n clocot, extinzându-se rapid până-n Africa, Egiptul fiind de fapt, cum am spus, ocupat de trupele Majestăţii Sale britanice, debarcate pentru a garanta securitatea Canalului de Suez. Femeile familiei Ahmad, în special, continuă să ducă aceeaşi viaţă de recluziune strictă, şi toţi, fete şi băieţi, sunt obişnuiţi să nu iasă din cuvântul şi regimul autoritar, aproape mortificant al tatălui lor. Regula convieţuirii este supunerea necondiţionată. Singura ocazie de dezlegare a limbilor este întâlnirea matinală în jurul cafelei rituale, după plecarea „stăpânului”.


Între zidurile casei sale Ahmad este un adevărat tiran, dar imediat ce se află în afara perimetrului domestic devine alt om. Ca negustor înstărit şi patron al unui magazin, oferă prietenilor săi nocturni o cu totul altă imagine, amintind, să zicem, de metamorfoza crailor de Curtea Veche: amator rafinat de vinuri bune, de muzică şi, totodată, de compania femeilor de moravuri uşoare, eventual cântăreţe. Aşadar, O plimbare prin palat este, în primul rând, un mega-portret al acestui bărbat cu două feţe: apărător al preceptelor islamice şi al tradiţiilor rigoriste în cadrul familiei (nu uită nicicând să dea curs riturilor religioase, susţinute printr-o rară şi sinceră evlavie) şi, totodată, în afara citadelei familiale, un hedonist şi chiar un desfrânat. Aşa se face că Ahmad inspiră celor din casă teamă, respect, dar şi afecţiune, iar prietenilor şi femeilor din afara ambianţei familiale admiraţie, gratitudine şi senzualitate.
Datorită formidabilului său talent, Naghib Mahfuz reuşeşte, dincolo de excelentele tablouri vivante ale locurilor (străduţe, case, palate, moschei), de scenele vieţii de zi cu zi ce se succed cu sfinţenie într-o familie egipteană de tip tradiţional, să ne inducă o inexplicabilă simpatie pentru protagonistul-despot şi, în acelaşi timp, copil răsfăţat nu lipsit de un anume farmec, sincer în modul său cu totul deosebit de a se comporta, mai degrabă inconştient decât ipocrit. O plimbare prin palat este un roman ce se savurează cu încetinitorul, cu lentorile sale, cu naraţiunea sa frumos curgătoare (meritul excelentului orientalist N. Dobrişan), dar şi cu digresiunile sau monologurile interioare prin care personajele taie firul epic în patru, fabulează sau se psihanalizează. Memorabilă este blândeţea imatură a soţiei şi mamei, Amina, prinsă şi ea din fragedă tinereţe între un cotidian posomorât, predictibil şi o ţară în fierbere, între treburile gospodăriei începute o dată cu răsăritul soarelui şi aşteptarea „stăpânului” până după miezul nopţii, mereu cu ochii plecaţi, atentă să-i respecte întocmai tabieturile. În fine, ceva-ceva tot se schimbă, cele două fete sunt peţite şi se mărită, Yasin se căsătoreşte, dar curând va da semne de plictiseală, lăsându-se ispitit de varii amantlâncuri furtive...


În ciuda unei uşoare ampolozităţi, stilul lui Mahfuz, flaubertian şi, totodată, dickensian, creează un soi de dependenţă a cititorului faţă de istoria şi personajele zugrăvite.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul