Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Luceafărul 1000

        

Gabriela Adameşteanu
Drumul lung pīnă la Luceafărul de dimineaţă


Īmplinisem 28 de ani, cānd, īntr-o zi obişnuită de servici, īn loc să redactez fişele de scriitori care urmau să intre, după multe avizări,  īn dicţionarele enciclopedice proiectate de editura unde lucram, am scris, febril, cāteva pagini pe un colţ de birou. Dacă aş fi muncit mai mult la acel text n-aş fi avut curaj să mă duc cu el īn clădirea somptuoasă din Ana Ipătescu unde curānd după aceea s-a instalat o ambasadă( dar atunci  acolo fierbea viaţa literară a anului 1970), ca să primesc răspunsul la īntrebarea simplistă şi  banală: oare am sau n-am talent?


 Dar  cu ceva scris la īntīmplare, mi-am luat inima īn dinţi şi textul, m-am īndreptat spre Ana Ipătescu şi, cu inima cāt un purice, am urcat  scările, la īnceput foarte late, care s-au tot īngustat pīnă la mansarda unde era redacţia Luceafărului.


 Cum trăiam departe de viaţa literară, nu  ştiam şi nici pe urmă nu m-a interesat să aflu cine conducea revista despre care aflasem că este  considerată a tinerilor. Putea să fi fost scurtul interval al lui Adrian Păunescu.


Ca orice viitor debutant ,am stat o vreme pe bancheta din faţa uşii redacţiei de proză, privindu-i cu respect pe cei pe care treceau pe līngă mine:  mersul lui Ilie Constantin mi-a rămas cel mai bine īn minte, probabil fiindcă pe el l-am recunoscut după poza din reviste.


Mi s-a părut mare camera īn care īn fine, am intrat. La un birou era  Gabriela Melinescu, am recunoscut-o şi pe ea, tot după fotografii, avea vārsta mea, dar era deja celebră, avea volume, cronici şi premii. Eu m-am dus direct la  Sānziana Pop, mi se spusese că  că este susţinătoarea īncepătorilor. Şi ea era celebră, mai ales datorită unui roman care a făcut epocă, Serenadă la trompetă. Avea părul lung, lăsat pe umeri, o rochie albă, mini, picioare lungi, bronzate. A citit chiar pe loc paginile mele, e frumos! mi-a spus cānd a terminat, şi am răsuflat uşurată.


Mă gāndesc acum cātă disponibilitate avea! Nu lasă textul aici  şi mai dă  telefon! Mi-a spus o să apară repede, m-a īntrebat dacă sunt măritată, dacă am copil, am īnţeles că īşi dorea şi ea. M-a īndemnat să mai aduc  alte texte şi am promis că da. Doar nu era să-i spun că pe ce  mai scrisesem, īntr-o jumătate de caiet subţire, fără cap şi coadă, nu eram singur decāt de titlu: Provizorat.


Trebuie să fi fost  prin ma acea primă īntālnire a mea cu Luceafărul fiindcă toată vara am aşteptat să-mi apară fragmentul. Īn vacanţa din iulie,august, veneam special pe jos din 2 Mai īn Mangalia, īn ziua cānd ajungea la mare Luceafărul. Drumul la īntoarcere era mai lung, eram dezamăgită. Īn toamnă īmi luasem deja gāndul, dar greşeam: Sānziana s-a ţinut de cuvānt, fără ca eu să mai fi trecut prin redacţia de pe Ana Ipătescu. La 17 ianuarie 1971, am descoperit  că debutasem īn revista Luceafărul. Textul s-a transformat  mai tārziu īntr-un capitol din Drumul egal al fiecărei zile. A durat cinci ani pānă am scris  romanul care  a apărut īn 1975. Dar toate  astea nu le  ştiam pe atunci.


Vieţile publicaţiilor care rezistă timpului sunt fracturate. Cīnd se schimbă un redactor şef, un director,se schimbă de regulă ceva esenţial, impalpabil: orientarea. Şi, mai totdeauna, echipa. Nu ştiu cīnd a plecat Sīnziana Pop de la Luceafărul, dar eu am revenit prin 72 , 73, invitată de S. Damian, adjunctul Georgetei Horodincă. Am publicat fragmente de proză cu regularitate şi am mai continuat să public  vreun un an, cred,  şi după ce echipa de conducere s-a schimbat. Venise  Nicolae Dragoş, iar  adjunctul lui era Mihai Ungheanu. Colaborator moştenit, am primit de la Luceafărul, īn formula nouă, şi  un premiu pentru  proză, īn 1974. Singura mea fotografie, citind ceva la un microfon,  făcută de celebrul nostru fotograf Cucu este de la acel eveniment. La acelaşi microfon a citit şi Nicolae Baltag, fratele poetului, care primise premiul la critică literară. Şocată, cu multă tristeţe l-am condus destul de repede la un cimitir bucureştean.


 Cānd Luceafărul a devenit protocronist, şi m-am hotărīt să nu mai colaborez acolo. Īn dispreţuita perioadă comunistă valorile erau mai la locul lor decāt acum şi dorinţa de salva ceva din demnitatea ta, atāt de agresată, era mai intensă, pentru că era  disperată. 
Īn  septembrie 1991 şi mai 2005, cānd am condus eu īnsămi o publicaţie ,  m-am cam pierdut de  revistele literare.
Īntre timp răsărise un alt  Luceafăr, cel de dimineaţă, de care m-au apropiat vechi şi noi  prieteni, colegi de scris.
L-am regăsit la timp ca  să-i spun: La mulţi ani!



Ioana Ieronim
O insulă de frumos
Este un moment foarte special acela īn care te hotărăşti să mergi prima oară la o redacţie cu poemele pe care le-ai scris, sau care mai degrab㠓s-au scris” ele singure. Pe care poate le-ai ţinut mult timp ferite de ochii altora. Primii paşi, timiditatea, necunoscutul. Am debutat la revista Luceafărul īn 1971, moment care-mi rămāne fidel īn amintire. Experienţa s-a dovedit neaşteptat de bună, datorită scriitorilor tineri care formau atunci redacţia. Grigore Hagiu a fost cel care s-a ocupat ani de zile de publicarea poeziilor mele: īi port o neumbrită gratitudine pentru generozitatea lui neostentativă, pentru discuţiile profesionale, pentru căldura conţinută şi profunzimea sa discretă, solidă. Īntr-un alt colţ al redacţiei stătea, pe un scaun neasemenea cu celelalte (nu de birou, ci mai degrabă de sufragerie boiereasca) Gabriela Melinescu – o prezenţă fascinantă, īn egală măsură enigmatică şi deschisă. Era Marius Robescu, o adevărată īntrupare a colegialităţii, cu fineţea sa intelectuală şi empatia umană; datorită lui am avut o vreme rubrica de comentariu TV, īntr-un timp cānd televiziunea exista īncă, nu fusese redusă la faimoasele două ore pe seară de la sfārşitul anilor ’80. Era Ion Gheorghe, īn forma sa cea bună şi īntr-o lume doar a lui. Era Aurel Dragoş Munteanu, cu febrilitatea sa intelectuală, īn zone vechi şi de prea puţini umblate. Dan Cristea, mereu disponibil, cu deschiderea lui caldă şi calmă la idei, devotat poeziei ca nimeni altul printre critici, - el īnsuşi un om cu vocaţia prieteniei.


Dacă am pseudonimul de Ioana Ieronim, aceasta s-a īntāmplat la Luceafărul – unde numele meu de familie, Moroiu, a părut nepotrivit redactorului şef. Īnsă mi-am ales numele literar cu gāndul la Hieronymus Bosch, care m-a fascinat īntotdeauna, mai degrabă prin contrast faţă de propria mea natură.


Am evocat sentimentul pe care īl aveam intrānd īn redacţia Luceafărului cu nişte decenii īn urmă. Camaraderia, naturaleţea, curiozitatea intelectuală şi īncredere celor ce te īntāmpinau ca scriitor emergent, apoi coleg te făceau să te simţi la un fel de club. O insula īn care te puteai bucura de partea cea frumoasă a lucrurilor – īn peisajul existenţial altfel tot mai dificil, de irespirabil, ce ne-a fost dat pe atunci.


Oricāt a fost de restrānsă enumerarea mea, jumătate dintre cei evocaţi nu se mai află printre noi. Acum Luceafărul este un alt Luceafăr, īn spaţiu real şi virtual. Conducānd revista, Dan Cristea a făcut să funcţioneze potenţialul ei bun, spiritul de bucurie a ideilor, a diversităţii, o generoasă deschidere. Paginile revistei te invită, cald şi autentic, slujind mai departe, cu devotement, cuvāntul care īncearcă să fie mai-departe-văzător, īn aceste prea-grăbite grăbite vremuri.


Iolanda Malamen
Seninul unor dimineţi


Debutul meu literar (1968) īn revista Luceafărul a avut, īn fapt, un precedent: cel din revista ieşeană Cronica. Astăzi īnsă, cīnd privesc īn urmă, īmi amintesc doar emoţiile de nestăpīnit legate de primul contact bucureştean cu vila de pe strada Ana Ipătescu, căreia i-am urcat scara de serviciu, timid, nesigur, prudent, pīnă la mansarda īn care se afla redacţia. Aveam cu mine o „taşc㔠artizanală, plină cu poeme scrise de mīnă pe coli de hīrtie, care-mi ţineau loc de hrană, de somn, de plimbări şi, adesea, chiar de prietenii. Odată intrată īn redacţie, am fost sedusă de freamătul pasional de pe culoarele īnguste, de murmurul continuu şi febril, de zgomotul uşilor care se deschideau şi se īnchideau continuu, īn fine, de atmosfera deloc rigidă sau īnfricoşătoare pe care şi-o imagina mintea mea de copiliţă emotivă.


Din cīnd īn cīnd, de undeva, din tenebrele unui culoar, apărea cu aerul unui matelot, īmbrăcat cu un sacou cu nasturi metalici, preocupat să comunice cu redactorii risipiţi prin īncăperile īnguste, īnsuşi redactorul-şef, scriitorul Ştefan Bănulescu. Atunci i-am văzut pentru prima oară pe Cezar Baltag, pe Grigore Hagiu, pe Sānziana Pop, pe Ilie Constantin... Singurul pe care-l cunoşteam, din scurta mea perioadă ieşeană, era Dan Laurenţiu, proaspăt angajat īn redacţia Luceafărul. Extraordinarul lui volum de poeme Po-ziţia aştrilor avusese un mare succes de critică şi Bucureştiul īi arăta preţuirea, ademenindu-l şi primindu-l.


Peste o săptămīnă, īntr-o sīmbătă (aceea era ziua de apariţie a revistei), undeva, īn stīnga unei pagini pe o īntreagă coloană, īmi puteam privi īnfiorată, primele patru poeme publicate...


Ani şi ani, ataşamentul meu faţă de Luceafărul a īnsemnat un „asalt” ciclic de poezii īn paginile lui, a mai īnsemnat īmprieteniri cu redactorii şi, nu īn ultimul rīnd, īntīlniri cu alţi autori care, īn timp, s-au transformat şi ele īn strīnse prietenii. Cu timpul, redacţia avea să se īmbogăţească adăugīndu-şi alte nume de importanţă: Dan Cristea, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran... Īn 1983 am luat o decizie care pentru mine a fost şi dureroasă, dar şi salvatoare: aceea de a nu mai publica nimic, indiferent că e vorba de presă sau de edituri. O tăcere asumată, care nu m-a dezarticulat şi nici nu mi-a produs răni. O opţiune, singura care putea īn momentul respectiv să mă facă să desluşesc mai bine fariseismul şi cenuşiul acelei perioade. Numai că ea s-a prelungit pīnă īn 1997, exact cu dublul a ceea ce era firesc să se īntīmple...


Revenind la revista Luceafărul, astăzi īmprospătată cu „o mie de dimineţi”, din ce īn ce mai limpezi (cred eu), trebuie să mărturisesc public preţuirea faţă de cei doi admirabili scriitori, Dan Cristea şi Gelu Negrea, care se străduiesc să-i redea, cu fiecare număr, cīte ceva din strălucirea unui drum devenit istorie literară şi īnceput acum mai bine de cinci decenii de marii scriitori Eugen Barbu, Virgil Teodorescu şi Ştefan Bănulescu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul