Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O samă de debuturi

        Viorel Mirea

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la debutul meu în Luceafărul, parcă mă ia din nou fioarea. Suntem născuţi în acelaşi an, la o diferenţă de şase zile, deci în aceeaşi săptămână. Avem aceeaşi aniversare, aceiaşi prieteni. Tânăr eram, tânăr era. Eram elev, era profesor. Debutul meu la Luceafărul a fost o călătorie iniţiatică, finalizată peste ani, cu ceea ce-l aşteaptă pe orice om care începe să scrie: nefericirea! Iar nefericirea – şi dragostea, dacă nu chiar se suprapun – este primul lucru care te introduce în maturitate. Luceafărul a fost avanpostul şi anticamera tinereţii mele. Aşa cum caii de rasă au un semn care nu poate fi şters niciodată, fiecare dintre noi poartă un astfel de semn. Iar semnul de pe trupul meu este unul cât se poate de clar: Luceafărul!


 Era prima oară când am urcat într-un tren. Şi, firesc, a fost prima dată când am şi coborât. A fost prima oară când am văzut Bucureştiul şi, firesc, a fost ultima dată când mi-a plăcut. Mă născusem într-un cenaclu al unui oraş de câmpie. Câmpie aveam destulă, Dunăre multă, visele se înverşunau în jurul nostru. Cei care se ocupau de ei şi de noi erau, mai toţi, frumoşi şi tineri, cu speranţele purtate ca pe un şal. Pe atunci nu se putea prea mult. Se făcea, dar nu se ştia. Acum se ştie, dar nu se prea face. Cu onoare raportez că aceşti minunaţi speranţişti erau, în ordinea vârstei: Ştefan Odobleja, Romulus Cojocaru, Ileana Roman, Victor Rusu, Mihai Rogobete, Gelu Negrea. Urmau cei apropiaţi vârstei mele.  


 Şi, într-o seară de joi, când noi, elevii, scoteam caietele de teze prin care scriam poezii şi citeam din ele, unii dintre domnii de mai sus au hotărât sec: să plec la Bucureşti şi să duc versurile mele la Luceafărul! Cum eram doar un căţelandru, iar şefii haitei hotărâseră asta, aşa avea să fie! Am tremurat toată noaptea de frică. După două zile, am luat toate caietele şcolăreşti şi m-am aşezat în faţa maşinii de scris. Tatăl meu îmi cumpărase o Erika pe care o cărase în spate, într-o iarnă când se întrerupsese circulaţia, pe o zăpadă până la brâu, 40 de kilometri, de la Motru! Maşina aia de scris era Bisisica mea! Şi a venit trenul. Nu ştiu cum am ajuns la Casa Scânteii, dar ştiu că am stat cam 40 de minute în faţa portarului, unde era scris, printre altele, şi Luceafărul. Am urcat. Nu era, ca acum, pe programări. Am îngheţat în faţa unei uşi pe care scria Secretariat până când cineva m-a luat înăuntru. Apoi, acel cineva a intrat la şeful, iar eu am rămas în faţa unei secretare foarte frumoase şi extraordinar de drăguţe. Cred că în ţara asta au început să se subţieze carierele de când am pierdut secretarele de carieră. Respiram greu. Şeful i-a zis secretarei prin uşa întredeschisă să intru, iar omul de mai înainte a ieşit. Intrând, am lovit tocul uşii cu mâna şi mapa de vinilin maroniu pe care o aveam sub braţ s-a deschis, vărsând toate hârtiile pe jos. Nicolae Dragoş, care era şeful, s-a repezit şi m-a ajutat să adun versurile de pe jos. În acele clipe cât am stat amândoi în genunchi, Nicolae Dragoş mi-a schimbat viaţa. M-a aşezat pe un fotoliu şi a stat pe un altul, lângă mine. M-a întrebat, cald, lucruri banale. A luat hârtiile alea şi citea. Citea cu voce tare. Pe urmă, s-a ridicat şi a mai chemat prin telefon încă un nene, pe cel care fusese mai înainte, i-a citit şi lui şi se uitau amândoi la mine. Mă simţeam tare vinovat şi mi-a părut enorm de rău că făcusem un drum aşa de lung pentru nişte năzbâtii şi mai ales că mă uitasem în gura unor oameni maturi. M-am jurat ca niciodată să nu mai ascult un cuvânt scris de mine şi citit în faţa mea cât voi trăi. M-am ţinut de cuvânt până azi. Au hotărât să vin peste o săptămână să citesc la Uniunea Scriitorilor. Au zis vorbe frumoase de care mi-era ruşine şi nu ştiam cum să plec mai repede la tren. De ce să vin să mai citesc şi la alţii dacă le citisem lor? Ori le plăcuseră, ori nu? Ceva nu suna a bine deloc! La ieşire, secretara, nu bărbaţii, m-a îmbărbătat foarte mult. O femeie cu păr lung şi frumoasă. Cu lung păr negru şi frumoasă. Am venit peste săptămâna aia, a lor. Pe la şcoală nu prea aveau motive să mă învoiască, aşa că n-am spus la nimeni. Trenul începuse să-mi placă, pentru că simţeam că materia e cea care curge pe lângă mine, că ea este trecătoare, nu eu. Trenul îmi dădea senzaţia eternităţii şi a trecerii dintr-un timp în altul. Era ca în poveştile populare. Niciodată nu traversasem un spaţiu aşa de rapid. Niciodată nu văzusem oamenii de sus, de la geam, aşa de apropiaţi şi aşa de departe. Simţeam că lumea e compusă din mai multe lumi în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Că trebuia să vieţuim pentru un moment împreună, fără voia noastră, şi să avem acelaşi destin. Iar destinul meu se separa fundamental de oricare altul, pentru că îmi venea mereu în minte cum am putut răsturna versurile pe jos, umplând tot biroul directorului! Şi m-am întors. La Uniunea Scriitorilor, în hol, era lume luminată, iar eu eram ascuns după vişiniul marmurei din coloane, la faţă una cu el. Nicolae Dragoş, postat la un fel de tribună improvizată, m-a văzut, a vorbit cu mine şi m-a aşezat mai în faţă. Ca la şcoală. A citit Gabriel Chifu, student în anii terminali. S-a vorbit despre noi. Primul care a vorbit despre mine cred că a fost Nicolae Ciobanu, cel pe care-l cunoscusem în biroul lui Dragoş. A cântat Benedict Popescu din caval, secondat tot de el pe o înregistrare audio. Pe urmă, din nişte ferăstraie. Cenaclul nu-mi mai dădea emoţii pentru că în cenaclu crescusem. Reţin că au fost multe aplauze. Şi m-am întors acasă. A apărut Luceafărul cu debutul meu scris şi cu debutul în cenaclu. Iată una dintre poeziile debutului, citare aproximativă:


MIHAI VITEAZUL


Şi-am auzit prin visu-mi un tropot în Ardeal –     
Fugea sub cal pământul şi ceriul sta pe loc –
Şi mai urca pădurea cu tălpile pe deal
Aşa ca-ntr-o baladă sau numai ca-ntr-un joc.


Frumos pe cal suitul gonind peste imperii
Simţea pe gâtul spadei cum se prelinge sânge,
Şi se mai pleacă dealul şi valea se mai plânge
Ca mierea strânsă-n stupuri după mirosul florii!


Şi-avea Mihai pe capu-i, căci el era, cunune,
Şi se făcea că oastea, cea îngeră, pe sfert e,
Vorbisem cu oştenii abia şoptit să nu ne
Audă prea viteazul şi-apoia să ne certe!


Era frumos Mihaiul suit aşa pe cal
Cu fruntea-ncununată de negrăite vise,
Suna ca o sămânţă pământul în Ardeal
Şi câmp, ca vierme-n flutur, în urma lui se-nchise!


M-am întors la Turnu Severin, devenit, nu de mult, şi Drobeta, şi am continuat să-mi văd de ale mele, când s-a întâmplat alt pocinog. Am fost trimis cu şcoala într-o practică la un depozit forestier în localitatea Topleţ, judeţul Caraş-Severin. Aici am învăţat un lucru excepţional de la un student în silvicultură: că e bine ca noaptea să ai, la cap, un creion şi-o hârtie pentru a scrie eventualele idei care-ţi vin, pentru că altfel le uiţi. Lucru care m-a ajutat enorm. Să fi trecut o săptămână, să fi trecut două, nu cred că mai mult. Să fi trecut două săptămâni când seara, înainte de culcare, am auzit un zgomot foarte puternic, care se tot apropia, de la câţiva kilometri, pe care numai eu îl puteam descifra: venea tata după mine, călare pe o motocicletă IJ, una rusească, imensă, cu ţeava de eşapament spartă, care făcea un zgomot diabolic, speriind toate orătăniile pe unde trecea, şi pe care am furat-o odată şi am plecat cu ea spre câmp, după care am căzut şi n-am mai putut s-o ridic şi-am lăsat-o acolo. Tata era cam pământiu la faţă pentru că îl căutaseră de la şcoală şi-i lăsaseră vorbă să mă aducă din practică şi să fiu a doua zi la ora zece la şcoală. Am urcat amândoi pe zgomotul acela infernal şi am venit acasă. N-am dormit toată noaptea pentru că mi-era frică să nu mă exmatriculeze pentru absenţele de la şcoală. Dar, aici, stupoare! Directoarea m-a primit excepţional şi mi-a spus că a sunat secretara de la Luceafărul, doamna aceea drăguţă, şi a întrebat-o dacă-i poate confirma ca săptămâna viitoare să vin la Televiziunea Română pentru un recital. Directoarea îi confirmase fără să mă mai întrebe şi avea o fericire afară din cale, deşi nu ştia nimic din ce se întâmplase cu mine în acest sens. Şi au început să mă descoase şi apoi să mă coase la loc. Au sunat şi cei de la televiziune şi mi-au trimis biletele de tren pe adresa şcolii şi mi-au spus că am o cameră rezervată La Hotelul Veneţia. Camera 27, n-am să uit cât trăiesc. Era joia şi era un frig cumplit de noiembrie. Nicolae Dragoş avea o emisiune literară sâmbăta după-amiază la televizor. Nu începuse încă programul diabolic de mai târziu cu două ore de emsiune pe zi. Am citit câteva poezii într-un studiou, fiind prezentat de Nicolae Dragoş, iar actriţa Olga Delia Mateescu mi-a recitat şi ea două poezii. Mi s-a părut că emisiunea a ţinut enorm. Cert este că luna aia, cu debuturi succesive, mi-a schimbat definitiv viaţa. În ce sens? Vezi finalul din Apărarea lui Socrate: „şi acum, prieteni, urmează să ne despărţim, unii ca să trăim şi alţii ca să murim. Care din noi merge pe calea cea bună numai Zeul o ştie!”. Şi, de atunci, când scot hainele de pe mine, din când în când, îmi iese din carne un semn scris cu pară de foc, şi acest semn are un nume foarte frumos: LUCEAFĂRUL!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul