Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum n-am debutat în Luceafărul

        Gelu Negrea

Copil fiind, şcoli cutreieram într-un elan peripatetic nestăvilit, drept pentru care, la începutul anilor ’60, când am ajuns să termin liceul din oraşul agro-industrial Vânju-Mare (de fapt, o comună ceva mai răsărită din sudul Mehedinţilor) aveam la activ trecerea prin nu mai puţin de alte şase unităţi de învăţământ din tot atâtea localităţi olteneşti: Cornu, Orodel, Goanţa, Branişte, Cujmir, Pleniţa. N-am avut nici o vină şi nici un merit în toată trambalarea asta: îmi urmam doar cuminte (mă rog, vorba vine...) părinţii în multele schimbări de decor la care îi obliga şi pe ei o succesiune capricioasă a locurilor de muncă într-o istorie convulsivă şi, nu o dată, isterică.


Nu-mi mai aduc aminte când am început să mâzgălesc hârtia cu felurite producţiuni literare infantile în versuri şi proză. Ştiu doar că în clasa a treia, la cererea unanimă a unui singur cititor – colegul meu de bancă – încropeam zilnic câte un episod dintr-un roman poliţist pe care nu l-am terminat niciodată fiindcă, într-o recreaţie, m-am certat cu băieţelul a cărui curiozitate îmi stimula avântul creator şi astfel, pierzându-mi „publicul”, mi-am pierdut şi orice interes pentru a continua: eu, oricum, ştiam cine era criminalul, ce aventuri or să urmeze şi cum se va termina întreaga istorie aşa că am lăsat totul baltă fiindcă ideea de a scrie pentru sertar sau pentru posteritate nu mă pasiona câtuşi de puţin.
Ajuns la vârsta uniformei şi numărului matricol, trecusem predilect pe lirică – sentimentală, of course, dedicată, în general, nimfetelor mele contemporane, fluturilor şi lui Dumnezeu, în matricea intuită a unui Blaga necunoscut la acea vreme. Spirit cioclopedic, ca orice caragialofil fără iluzii de preschimbare în caragialeolog, însă, alternam peozia cu satira, ironia şi umorul, câteva epigrame chiar apărându-mi în Urzica, singura publicaţie de profil din ţară la acea oră. Cred că mai scriam şi piese de teatru în care mă visam interpretul principal...


N-am să ştiu niciodată ce impuls obscur m-a scos de pe orbita acestor preocupări îndeajuns de vag omogene şi mi-a împins mâna spre proza scurtă. Am lăsat de-o parte cele câteva romane care-mi mişunau prin sinapse şi din care povesteam cu aplomb epic mici fragmente oricui era dispus să mă asculte (numărul masochiştilor era destul de redus, însă...); am abandonat, aşadar, şi teatrul, şi romanele (poliţiste sau ne), şi poezia şi am compus o povestire – ceva cu un tânăr care, de ziua majoratului propriu, vrea să-şi dăruiască o cămaşă albă, imaculată, dar care, intrând în nişte încurcături dramatice, transformă sărbătoarea într-o tragedie.


N-am să ştiu, de asemenea, ce demon interior m-a călăuzit în alegerea revistei Luceafărul ca instanţă de evaluare a încercării mele literare. O citeam, desigur, însă nu era unica publicaţie culturală din care îmi făcusem, de bună voie şi nesilit de nimeni, lectură cvasiobligatorie. Fapt este că, după zile şi nopţi înfrigurate, în care teama de eşec şi speranţa se subminau alternativ şi reciproc dezavantajos, mi-am luat inima în dinţi, am îngrămădit cele câteva foi de dictando scrise de mână într-un plic pe care am caligrafiat cu cerneală verde şi cu maximum de aplicaţie estetică adresa redacţiei (b-dul Ana Ipătescu nr. 15) şi am introdus cu mâna tremurândă, rotindu-mi ochii în jur ca un hoţ, scrisoarea cu preţiosul conţinut în cutia poştală.


Este inutil să mai vorbesc despre emoţia cu care aşteptam ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, febrilitatea cu care răsfoiam paginile Luceafărului căutând rubrica Poşta redacţiei şi cât de nefericit mă făcea faptul că nu-mi descopeream numele printre ale celorlalţi aspiranţi la gloria literară. Deprimarea ţinea cam până marţi-miercuri, după care clorofila speranţei înmugurea din nou.


După lupte seculare cu îndoiala şi neliniştea, la capătul unei aşteptări de cîteva săptămâni a venit ziua cea mare. Mi-am văzut, în fine, numele, dar n-am îndrăznit din prima să citesc rândurile care îl însoţeau. Am închis revista şi zeci de gânduri contradictorii au prins să mi se învălmăşească în minte. Aveam să debutez într-o revistă literară adevărată? Eram refuzat? Mi se anunţa publicarea într-un număr viitor? Mi se recomanda să perseverez? Eram sfătuit să nu mai stric hârtia de pomană?


Cîteva minute lungi şi chinuitoare am stat nemişcat, cu ochii pierduţi în gol, incapabil să fac cel mai mărunt gest, ca un acuzat peste capul căruia urmează să se prăbuşească torentul unui verdict de viaţă şi de moarte. În cele din urmă, am redeschis revista cu mişcări descompuse, într-o linişte casantă care transforma fâşâitul moale al hârtiei în zgomot asurzitor. Primul cuvânt m-a electrocutat. Era „nu”. Ochii mi s-au împăienjenit, aveam buzele uscate, saliva amară şi senzaţia că o mie de priviri batjocoritoare gravitau în juru-mi, învăluindu-mă într-o pulbere grea de milă ucigătoare. Când, în fine, am izbutit să-mi revin din degringolada lăuntrică şi să parcurg cuvintele următoare, retina mi s-a limpezit, iar respiraţia şi-a recăpătat, treptat, ritmul normal. A trecut de-atunci aproape o jumătate de secol, dar le ştiu aproape pe dinafară: Nu lipsită de unele calităţi, povestirea dumneavoastră păcătuieşte prin... şi urma o observaţie de documentare privitoare la vârsta când se serba majoratul înainte de al doilea război mondial, atunci când era plasată acţiunea povestirii mele.


Multă vreme m-am agăţat penibil de acel „nu lipsită de unele  calităţi...” care suna suav a încurajare, deşi era, probabil, o simplă politeţe redacţională. Timp de câteva decenii n-am mai trimis, în orice caz, nici un text vreunei reviste literare. Ceva se rupsese pe dinăuntrul fragil al încrederii mele în faptul că într-o bună zi îmi voi putea vedea numele adunat pe-o carte.


Aşa n-am debutat eu la Luceafărul, iar acum, privind înapoi cu detaşare, trăiesc un sentiment confuz, din care nu reuşesc să extrag decât o banală morală de serviciu. Ea sună aşa: niciodată nu putem stabili cu precizie cât datorăm, într-o viaţă, succeselor şi cât eşecurilor ce ne jalonează nepătrunsa trecere prin lume, chiar dacă orgoliul ne îndeamnă să ne măsurăm existenţa mai curând cu suma triumfurilor noastre decât cu şirul bătăliilor pierdute. Eu, unul, sunt convins, însă, că fără acea experienţă adolescentină cu Luceafărul – semi-ratată sau sferto-stimulativă, depinde dincotro o priveşti – viaţa mea ar fi arătat fundamental altfel...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul