Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spiritul luceferist

        Constantin Stan

O mie de numere de revistă nu ar fi un capăt de ţară īntr-o altă lume şi īn alte vremuri. O mie de ediţii, īn fond, īnseamnă 20 de ani. Puţini, foarte puţini dacă e să ne gāndim că tradiţiile adevărate şi respectabile se duc, la alţii, uneori, şi īn urmă cu sute de ani. Mulţi, foarte mulţi dacă ne gāndim că Romānia nu are vocaţia tradiţiilor  pentru că, baladişti ai Meşterului Manole cum suntem, ce construim ziua se dărāmă sau dărāmăm noi īnşine noaptea, iar fiinţe dispuse să īşi zidească credinţe şi iubiri, sau chiar pe ei īnşişi, īntr-o construcţie de nedărāmat timp de secole, nu se prea află. Noi nu avem nici sărbători de tradiţie, nici instituţii de tradiţie (cu excepţia Academiei şi Universităţii), nici familii de tradiţie. Totul este aşezat sub specia provizoratului şi a luării, mereu şi mereu, de la capăt. A sărbători douăzeci de ani de la ceva pare aşadar un patriotism local, un moft echivalent luatului moţului la copii. Dar…


Cei douăzeci de ani ai ultimei noastre Romānii (pentru că sesisez că ţărişoara asta se parcelează īn timpuri părānd a nu mai fi aceeaşi decāt, poate! prin nume) au fost ani tulburi, grei şi degrabă dezrădăcinători. Īn afara corupţiei şi prostiei, nimic nu a rezistat şi nimic nu şi-a făcut tradiţie. Aşa că trebuie să privim cu mult respect faptul că o revistă de cultură s-a īncăpăţānat să reziste īn faţa tsunami-ului ce-a lovit Romānia după 1989. Şi, spre a-mi urma gāndul comparaţiei din zona catastroficului, ceea ce rămāne după un uragan, după un pārjol, după un cataclism sunt lucrurile care au fost cele mai rezistente, cele mai solid ancorate şi cele mai mari dătătoare de speranţe că viaţa nu numai că va supravieţui, ci şi că va fi īnvingătoare.


Evenimentele de după decembrie 1989 s-au caracterizat prin furie demolatoare, tendinţe de a profita de apele tulburi īn care se pescuiau de toate (averi, proprietăţi, titluri de disidenţi sau eroi, noi statute sociale şi politice) şi de un trăirism vecin cu disperarea: se consuma, se devora orice cu frenezia pe care oamenii o au īn faţa iremediabilului. Cultura nu face parte dintre bunurile la care oamenii să ţină cu dinţii. Ea este fie apanaj al unei relative bunăstări materiale – care aduce timp, necesităţi ale spiritului, aplecare cu īnţelegere şi īnţelepciune către cele din jur –, fie al epocilor de mari sărăcii cānd singurul mod de a te salva, ca fiinţă demnă, este a te cufunda īn ale spiritului. Perioadele de convulsii, de instabilitate, de frămāntări sociale şi politice, adică de menţinere a unor mase largi de oameni sub imperiul factorilor emoţionali, nu sunt prielnice culturii.


Am trăit acea perioadă a anilor ’90 ca un om preocupat, absorbit de imediat, de stradă, de realul consumabil zi de zi, uitānd de literatură. De aceea, īi admir pe cei care trudeau la reinstalarea normalităţii īn lumea noastră, scoţānd revistele culturale. Eu, luceferist din 1972, nu am simţit nici măcar o vagă tentaţie de a publica īn acei ani īn Luceafărul. Ştiu că revista īşi urma linia care i-a conferit individualitate īn peisajul nostru literar: generoasă deschidere către cei tineri, către debutanţi, către cei ce abia păşeau spre consacrare. Din acest punct de vedere, nu ştiu cāt se poate vorbi de o nouă revistă Luceafărul care să sărbătorească doar 20 de ani existenţă. Poate disputele anterioare lui 1989 să fi stat la baza acestei noi numărări a revistei. O analiză critică şi lucidă a ideologiei revistei nu a făcut-o nimeni pānă acum. Ceea ce s-a acreditat prin culise a rămas un soi de concluzie a unui studiu neelaborat şi constituie o etichetă oarecum tendenţioasă: „roşii” de la Luceafărul, adică slujitori ai regimului Ceauşescu. Īn afara unor īncercări de a a simila protocronismul susţinut de revistă ideologiei ceauşiste puţine alte argumente s-au mai adus. Nu s-a vorbit mai deloc de literatura promovată, de numele promovate. Compromisurile? Adică, poezii festive, articole oamegiale sau nişte reportaje care salvau partea de cultură aveau pe vremea aceea şi Luceafărul, şi Romānia literară!


Faptul că azi directorul revistei Luceafărul de dimineaţă, continuator aş zice direct al celorlalte reviste cu numele Luceafărul, este Dan Cristea, critic literar de prestigiu şi notorietate, este argumentul meu pentru ideea de continuitate. Dan Cristea īşi leagă, īntr-o bună măsură, numele de Luceafărul, iar creaţia sa critică nu poate fi asimilată curentului incriminat de cei care au īmpărţit – şi, din păcate, mai īmpart – lumea literară īn funcţie de afinităţile cu o revistă sau alta. Aş mai putea adăuga şi numele Gabrielei Adameşteanu, prozatoare care a fost şi este apropiată revistei, sau cel al poetei şi traducătoarei Ioanei Ieronim.


Meritul unei atari rezistenţe aparţine egal tuturor echipelor redacţionale din aceşti ani, colaboratorilor, sprijinitorilor financiari şi spiritului luceferist de care m-am ataşat fără putinţa de a-l privi altfel decāt cu duioşia cu care īţi priveşti propria viaţă, cu bunele şi relele ei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul