Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Naufragii

        Marius Tupan

Romanul recuperat în unic exemplar din geanta diplomat pe care s-a odihnit, pentru ultima dată, capul lui Marius Tupan, este intitulat, ca o sumbră prevestire, Naufragii. E vorba de naufragiul repetatelor încercări ale unei umanităţi fragile, comice sau patetice, de a da substanţă istorică unei Utopii a Binelui. Travestită în satiră menippeană, aceasta conţine însă doar valori inversate. Inserând în montajul intrigii frânturi de scene sau portrete ce pot aminti de unele figuri publice din istoria recentă a României, dar alcătuite, asemenea monstrului lui Frankenstein, dintr-un amalgam identitar, Marius Tupan imaginează un proiect meliorist, ce poartă comunitatea nu spre viitor, ci înapoi, către secolul al XIII-lea, idealizat de arhitectura religioasă şi romanele cavalereşti. Cu excepţia lui Erasmus, cel care a crezut cu naivitate că, aşezând o oglindă favorabilă în faţa unui principe, acesta o va urma asemenea unui taur atras mai mult de mireasma unui buchet de flori decât de sângele toreadorului, utopiştii sociali au căutat altundeva remediul decât în rândurile Puterii, a cărei agendă este, de obicei, auto-replicarea. În afară de protagonist – o figură a Autorului care nu copiază realitatea, ci o provoacă şi modelează prin ideile sale –, toate personajele sunt interesate, dincolo de retorica demagogică, de bani şi putere. Între proiect şi realizare se cască un hiat grotesc, manifestele ideologice cu ambiţii totalitare suferind refracţia mentalului egocentric al fiecărui individ, care le traduce în scopuri personale. Visul de superare planetară, similar „cetăţii de pe culme” a puritanilor americani, ia forme sordide, din faţa cărora nu doar Dumnezeu, ci chiar „întunericul” se dă la o parte... Reforma ar trebui să înceapă aici, la nivelul conştiinţei individuale, unde are acces scriitorul, în vreme ce politicianul se adresează masei. Ca şi Iona din piesa lui Marin Sorescu, care înţelege că lumea valorilor nu este în afară – societatea este o temniţă, cu pereţi concentrici, a puterii absolute (Leviathan, Hobbes) –, ci în spirit, alege şi Albin Negrescu zborul sinucigaş ce inversează naufragiul politic repetat. În alegoria căderii, trupul sfârtecat reuşeşte să mişte acele ceasornicului înţepenit în bolgiile istoriei. Ele măsoară, însă, nu timpul din calendar, ci timpul kairos, al Revelaţiei şi al Creaţiei. (M.-A. Tupan)


– Spune-o pe aia bătrână, bătrână, patinată de timp! Cu statornicia strămoşilor.
Nu era dispus să spună o poveste oarecare, ci una care să le stimuleze imaginaţia, fiindcă mai ales de ei avea nevoie pentru a da trup plăsmuirilor sale. Iar poveştile rulau în timp şi-n spaţiu, înaintea şi înapoia fiinţei. Din acest punct de vedere, etnologul era cel mai bogat om de pe pământ. Ascultase şi înregistrase multe, le sortase pe genuri, zone şi rapsozi, dar niciuna nu avea, în memoria lui, forţa hipnotică a celor auzite în copilărie. Atunci chiar credea că faptele erau reale şi că-l puteau prinde şi pe el în urzeala lor.


– O femeie avea trei copii: două fete şi un băiat. Deseori, bărbatul ei se plictisea şi o părăsea, pierzându-şi urma în târgul din apropiere. Autorităţile făcură, în mai multe rânduri, mari eforturi să-l dibuie, dar fără succes. Nefericita femeie apelă atunci la o vrăjitoare, care, ştiindu-i dinainte necazurile, o aştepta. Nu-i promitea marea cu sarea, ci o sfătui doar să o însoţească la baltă, unde aveau loc întâlnirile. Nu trebuia însă să se arate, ci să stea pitulată lângă o tufă. La porunca vrăjitoarei, din apă ieşi un fel de ied. Nu tu, ăl mai mare!, hotărî ea. Apăru un ţap. Şi acesta fu refuzat. Nici tu, ci cel mai mare, tartorul vostru! Luciul fu atunci spart de o arătare voluminoasă, puternică, încornorată, ca un fel de cerb. Pentru ăsta se despuie femeia, ca să fie călărită. Numai după aceea îşi spunse dorinţa. În acea noapte, în târg, pe când bărbatul ieşea la privată, o dihanie îi tăie calea, vorbindu-i: „Te pui tu pe mine sau mă urc eu pe tine?”. Cum nu putea purta în spate o aşa namilă, bărbatul acceptă să se caţere. Cât ai bate din palme, ajunse în cătunul femeii, unde aceasta se prefăcu, după povaţa vrăjitoarei, că e grozav de speriată. De-atunci, plimbăreţul, supranumit Ocol, n-avea să mai calce prin târgul cu pricina, hotărând să rămână, până la adânci bătrâneţi, în apropierea copiilor, căci numai la umbra inocenţei lor simţea acum că merită să trăiască.


Vocea se topi într-o tăcere generală. Etnologul relatase povestea puţin teatral, reuşind să capteze atenţia montagnarzilor, aproape convinşi că participau şi ei la păţaniile femeii. Luna bătea în ciupearca de deasupra crestelor, şipotele cascadelor întreţineau zgomote continue, în vreme ce frunzele pomilor erau mişcate de zborul ţapului cel mare. Platoul în întregime părea bântuit de vedeniile nopţii, astfel că niciun participant nu mai cuteza să scoată o vorbă. Primul care se simţi ispitit să regândească şi să reinventeze povestea fu Generalul de informaţi Drumezea, obişnuit cu întunericul. Vrăjitoarea putea fi chiar el, dispus să bată de la o poartă la alta, până ajungea la cea mai importantă. Acolo lăsa mesajele, menirea lui fiind să le ofere altora, nu să le păstreze doar pentru sine. Folosindu-se de el, tartorul acţionează rapid pentru a-l recompensa, recuperându-l pe cel care încearcă să-şi piardă urma şi redându-l „familiei” – lui, desigur.


În cugetul Ursulei, primăriţa platoului, se derula un alt scenariu. Nefericita femeie, părăsită de primarul aventurier, se roagă de prefect să-l aducă la vatră, care, după ce o vămuieşte, pune agenţii pe urma fugarului. Acesta e atât de speriat, încât dă colac zilei că a scăpat doar cu promisiunea de a nu-şi mai părărsi familia.


Generalul Stănchescu înclina să interpreteze povestirea ca pe o alegorie politică şi, fireşte, subversivă. Poate era o aluzie la negoţul său cu arme. Femeia năpăstuită era o ţară colonială, al cărei guvernator se face că vrea s-o părăsească, fiindcă supuşii au început să uneltească împotriva sa. Şiretlicul pare să reuşească. Pe urmele lui sunt plasaţi agenţi, care reuşesc să-l intimideze, dar şi să-l convingă că nu şi-a încheiat încă mandatul. Se codeşte, se socoteşte, dar, pus într-o situaţie fără ieşire – oare nu respirase el, de curând, şi la dorinţa sa, aer de temniţă? –, admite să se mai sacrifice o vreme, pentru a-şi duce mandatul la bun sfârşit. Zăreşte femeia, şi ea o codiţă pusă pe urmele lui, dar nu o ia în calcul, fiindcă agenţii au o putere mai mare decât a ei.


Tălmăcirile Lunettei sunt însoţite de o cută adâncită brusc între sprâncenele ei tuciurii. Femeia nefericită e chiar o soţie care şi-a pierdut sex-appeal-ul şi, din această cauză, e părăsită. Nu are alte mijloace de a-şi recupera bărbatul decât farmecele. Vrăjitoarea o foloseşte ca momeală, aruncând-o în braţele ţapului, dar nici măcar acest dobitoc nu o doreşte. Motivele ar putea fi două: fie ea nu mai e chipeşă, fie vrăjitoarea, despuiată, are mai multă trecere. Oare, în astfel de cazuri, se poate îndrăgosti şi diavolul?


Spre deosebire de ei, care digerau tot ce auzeau în folosul stomacului propriu, Albin Negrescu se simţea responsabil de tot ce mişca şi se înfăptuia aici, acum. Etnologul intrase treptat în rolul dirijorului. Dar voia să-şi dirijeze propria partitură, nu una compusă de alţii. Ştia că orice cântec poate fi descompus în sunete, care să fie apoi recombinate în vederea obţinerii altuia, mai melodios. Dar, cum utopiile se compromiseseră pe rând, prefera să scormonească în trecut pentru a găsi un model verificat. Nu ziduri voia să recondiţioneze, ci oameni tari în credinţă precum cei din secolul al XIII-lea. Proceda asemenea unui arheolog care cercetează pietre, ca şi cum ar dori să le adulmece damful veacurilor, rămas impregnat în ele.


În vreme ce medita la paşnicile metamorfoze, un zvon frământă mulţimea. Trecerea trebuia precedată de anumite ritualuri; al botezului era cel mai important. Temerea venea dintr-o logică impecabilă, de vreme ce Domnul e deseori dat uitării în astfel de ocazii. Apa abundentă a celor trei cascade, preoteasa ţinutului şi mediul propice aşteptau purificarea. Locotenenţii lui Negrescu, Stănchescu şi Drumezea, găsiră de cuviinţă că însăşi Ursula trebuia botezată, altfel ar fi fost compromise numeroasele ei funcţii. Primăriţa nu avu vreo ezitare şi se despuie fără nicio reticenţă în faţa montagnarzilor. La vârsta pe care o avea, Ursula nu prezenta vreun semn al podoabei pubiene, locul acela rămânând nepătat de vreun firicel de păr. Era deja pregătită să primească apa ca pe o tămăduire. Făptura ei deveni imediat motiv de vorbe şi de controverse. Nimeni nu putea spune ce se petrecuse cu ea şi de ce rămăsese cheală, chiar într-un loc unde abundenţa părului dă farmecul oricărei femei. Putea fi şi o păcăleală. Se răsese de curând, să-i pună în situaţia de a comenta luni multe, sau, pur şi simplu, suferea de o boală, căreia medicii nu-i aflaseră leacul. Exista şi a treia variantă, conform căreia Epoca de Aur îşi exprimă tocmai prin trupul ei goliciunea şi pauperitatea. Numai că trecerea femeii prin faţa montagnarzilor nu putea ţine pe loc ceremonia. Bărbaţii erau interesaţi de alte exemplare, mult mai tinere, care aşteptau la rând să se despoaie. Cineva propuse reabilitarea Taniei şi revenirea ei în viaţa cetăţii, iar alpinista dădu numaidecât curs invitaţiei, îndreptându-se spre apa cascadei. Cu această ocazie, oamenii remarcară însă că şi ea era o femeie însemnată prin abundenţa chiciurii. Înţelegând că poadoaba ei pubiană stârnea multe întrebări, se grăbi să le răspundă.


– Fenomenul s-a petrecut când s-a rostogolit studentul romanş pe stânci. Atunci am albit din cap până în picioare. Să nu dau senzaţia că aş fi o babă, îmi vopsesc din când în când doar podoaba capilară.


Cele două exponate îl reclamau pe al treilea, nimeni altul decât al Lunettei. Cunoscuta concubină a lui Negrescu fu împinsă de la spate de mecanicii de la teleferic, ei înşişi interesaţi de făptura celei pe care o scoteau deseori din belele. După mai multe îmbrânceli, teleferica îşi arătă ce-avea ea mai falnic: o negreaţă cârlionţată, din care ieşeau, ca un trofeu preţios, protuberanţele rubinii, încă un semn sigur că femeia venise pe lume pentru performanţe sexuale. Trecând de la o cascadă la alta, Lunetta stimulă şi alte tinere, care nu mai trebuiau brutalizate, pentru a se supune sfântului botez. Parada lor încântă mulţimea care-şi aminti că astfel de exemplare nu erau întâlnite doar aici, ci pe mai toate plajele lumii, unde prejudecăţile dispăruseră. Nu se descoperea roata şi nu recurgeau la gesturi impudice aici. Montagnarzii regândeau şi reordonau doar timpurile, ca experimentul lor să aibă şansa reuşitei. În aceste circumstanţe, nici bărbaţii nu puteau rămâne indiferenţi. Săreau un prag, râvneau o epocă, trebuiau să intre cât mai repede în atmosfera ei. Un soare arzător, pregătit parcă special să le sporească năduşelile, îi obliga la despuieri. Şi, fireşte, la botez. Îngurgitând noi licori, tânjeau şi la altceva, de care nu păreau interesaţi îngerii lor păzitori, doar mai aţipeau şi ei din când în când, lăsându-l pe Satan să-şi recruteze noi victime şi colaboratori. În cantităţi diferite, licorile aveau efecte contrarii. Ca şi vinul. În doze mici, e un medicament, în altele, mari, o otravă. Unii uitau, înainte de a-şi aduce aminte, că mai sunt oameni. Alţii visau, înainte de a adormi, că vor fi medievali. Dacă li se inducea o stare, voiau s-o exploateze înainte de a-i cunoaşte toate tainele.
Trăgeau timpurile spre ei, le alegeau doar pe acelea de trebuinţă. La Epoca de Aur hotărau să rămână, şi aceasta le impunea instrumentarul, costumele, gesturile. De negustori, slujbaşi, cavaleri, dintre care unii, cruciaţi. Înainte de a se instala în trecutul medieval, motagnarzii îl cercetau cu gândul, dar, mai ales, îl reinventau, adesea, după chipul şi asemănarea lor. Încă nu-l desluşeau bine, şi nici istoricii sau sociologii nu pretindeau că deţineau date exacte. Fanteziile scriitorilor şi ale actorilor nu trebuiau luate în calcule. Îi avertizase Negrescu că artiştii aveau tendinţa să prezinte forme idealizate sau groteşti, deformări ale modelelor primare. Cufundaţi în timp, sefesiştii aveau nevoie să intre în pielea strămoşilor, altfel, riscau metamorfozele, mutaţiile necontrolate, o regresiune incompletă. 


Botezului colectiv, însoţit de afrodisiace, îi urmă, firesc, amorul de aceeaşi natură, care-i revigora miraculos pe impotenţi. Parcă toate demersurile se făcuseră în folosul lor. Era o hârjoană generală, cu icnete, urlete şi gemete, încât până şi întunericul se da la o parte, pentru a-i ajuta pe curioşi să vegheze şi să supravegheze perechile, dezamăgiţi totuşi că nu au putere să se acupleze cu mai multe femei deodată: noaptea era limitată, iar vigoarea totuşi limitată. Aşa se întâmplă că, după trei zile de destrăbălări, debută cu avânt campania regresiunii, pentru care nu toţi erau pregătiţi. Oamenii, animalele, păsările, insectele şi alte vieţuitoare erau destinate să se instaleze într-o altă eră, ce-avea menirea să omagieze planeta.
(fragment de roman

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul