Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Minimal(isme)

        Ana-Maria Nistor

E loc pentru fiecare. O varietate cu faţă democratică surâde spectatorilor: „avem de toate”; spectacole care dau seamă Teatrului, spectacole-studiu, spectacole elitiste şi cool, spectacole ce vor să fie bombă, stand up comedy, spectacole prăfuite şi spectacole cuminţi, spectacole pentru actori şi punct, spectacole timide. Între toate, aplecarea spre comedie rămâne o constantă. Nu e teatru din România care să nu aibă în stagiune cel puţin un asemenea titlu. Fină, burlescă, rafinată ori de prost gust, comedie e musai să fie, „căci aşa cere publicul”, „se vinde sigur”, „de asta vine, domnule, omul la teatru”. Opţiunile repertoriale sunt obţinute pe căi mai mult sau mai puţin empirice, prin experienţă directă („lasă, că ne ştim noi spectatorii!”) sau prin intuiţie („cu asta cred că dăm lovitura”). Oricum ar fi, comedia ca reţetă a succesului ascunde o nevoie. De obicei, în istorie cel puţin, acest tip de text domină scena în perioade de prosperitate, ca în Veneţia lui Goldoni, de pildă, ori, dimpotrivă, în momente de degringoladă şi sărăcie. Atunci, refugiul în râs funcţionează ca un tranchilizant uşor, iar opera devine un univers de compensaţie. E un protest care apare natural, în mod reflex, şi tinde să mulţumească şi publicul, şi artiştii. Spectatorul uită, prin divertisment, de cele zilnice, iar oamenii teatrului se bucură că au reuşit să se detaşeze de cotidian, să se obiectiveze şi să ia în derâdere ceea ce e strâmb. Din acest punct, apele se despart şi ţine de fiecare artist pe ce cale a umorului o apucă.


 


În peisajul actual, care pare preaîndestulător, lipsesc totuşi câteva forme de comedie, altele s-au hibridizat sau au fost înghiţite de speciile metise, atât de la modă astăzi. Simultan, încercăm să recuperăm ce era bun şi s-a uitat dinainte de 1989, ce nu era prezent pe scena românească, ardem etape, aşa cum am apucat încă de pe vremea teatrului de la „Cişmeaua Roşie”. Şi tot de-atunci, se pare, am rămas cu o slăbiciune pentru grupul mic, pentru textuleţele legate firav şi montările însăilate, pentru glumiţele drăguţe şi bancurile scurte, dar „jucate pe larg” de actori simpatici. Înainte de 1989, acest gen de manifestări artistice se numeau generic „brigadă”, în cazul în care erau comandate. Dacă se aflau în opoziţie, apărute spontan, de multe ori cu artişti amatori, păreau inocente, dar conţineau o oarecare doză de venin şopârlesc de natură socio-politică, atunci se chemau „spectacole de umor susţinute de grupuri comice”. Divertis, de exemplu, era una dintre acele trupe care umpleau plaja de la Costineşti şi casele de cultură ale studenţilor din toată ţara. După 1990, ele au migrat înspre televiziune, unde şi-au atins rapid maximum de competenţă, iar astăzi absolut toate s-au degradat până la disoluţia în show-ul jenant şi vulgar, cel mult mediocru.


 Le uitasem preistoria, nici nu mă gândeam că vor reveni pe scena teatrului din anii 2000 „grupurile de umor”. Până într-o zi de luni. La Teatrul de Comedie, la Sala Mare, numită acum „Radu Beligan”, era premiera Miniaturilor comice, semnate de Radu Gabriel, text şi regie, care şi juca alături de câţiva actori tineri deja cunoscuţi şi apreciaţi, precum Marius Florea Vizante şi Gheorghe Ifrim. Lumea râdea de se prăpădea, iar la final a aplaudat furtunos, în picioare.


 


 Scenariul însăila câteva sketch-uri, un fel de bancuri expandate în situaţie scenică, vreo cinci sau şase pastile umoristice de sine stătătoare pe teme ce vizează nivelul cotidian al existenţei: o discuţie la bloc, îmbogăţitul mitocan care cumpără o filarmonică, instrucţia în armată, echipa de intervenţie care ar trebui să repare o amărâtă de ţeavă. De departe cea mai de calitate mi s-a părut „miniatura” cu vecinii de scară, în care, de la o banală dispută despre costul ridicat al întreţinerii şi al fondului de rulment, se ajunge la o situaţie absurdă, în stilul schiţelor politice scrise de Muşatescu. Rulmenţii din fond trebuie ataşaţi blocului contra cutremurelor, caz în care clădirea poate aluneca din Dealul Spirii până jos, pe hartă, trecând în Bulgaria. Situaţia nu se bazează doar pe replică, e dezvoltată regizoral şi actoriceşte, creând chiar un momenţel de teatru. Restul sketch-urilor se reduce, minimal, la ping-pong-ul dialogului, mizând pe experienţa actorilor, care n-au ce personaje să construiască, dar vând bine „feţe” şi crochiuri de tipologii, apelând la trucuri învăţate în timp, care captează fără greş publicul obişnuit. Acesta nu-i un lucru rău, ci dimpotrivă: spectacolul mizează minimalist şi câştigă mare! Un textuleţ umoristic, fără vulgarităţi, slavă Domnului, care e jucat de „actori de comedie”. Acum, ce fel de comedie e altă discuţie; norocul meu că i-am văzut şi pe Radu Gabriel, şi pe Vizante, şi pe Ifrim în alte circumstanţe scenice. Domniile voastre poate nu. Şi poate o să vă placă acest gen de reprezentaţie care nu are pretenţia de a concura la Premiile UNITER, ci doar vrea să binedispună, fapt care am văzut că se împlineşte. O nedumerire am, însă: de ce pe scena Teatrului de Comedie unde, apropo, se anunţă două premiere importante, semnate Alexandru Dabija şi Silviu Purcărete? De ce nu la Sala Palatului, înlocuind şuşanelele de aici şi vânzând, cu acest spectacol, toate biletele? Astfel, ar înţelege şi actorii ceva din banii câştigaţi cu proiectul miniatural.


 


Filarmonica de comedie, text şi regie: Radu Gabriel; scenografia: Ştefan Caragiu; cu: Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim, Radu Gabriel, Leonid Doni, Mihai Munteniţă; Teatrul de Comedie Bucureşti

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul