Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Breaking news: Hristos a înviat!

        Iorgu Drăghicescu

Pe cuvânt de Iorgu că aşa scria pe manşeta ecranului, aceea de-i zice scrolling. Iar cei de la Realitatea TV ştiu să-şi facă meseria: era, în duminica Paştelui, marea ştire sau nu era? Cine a titrat-o primul? Aşa se face jurnalism, domnule, să ştii să miroşi evenimentul, să vezi unde e pe cale să se înfăptuiască şi să-l vinzi cu litere de-o şchioapă.


Unde mai pui că anul acesta, datorită televiziunilor, aflate în colaborare strânsă cu Biserica, Hristos a înviat în mod organizat, la ora stabilită în prealabil de Patriarhie şi în decorul cuvenit, adică o dată ce Lumina Sfântă a ajuns în punctele-cheie ale patriei.


În primul rând, s-a hotărât clar ca toată lumea să înceapă Slujba la 00.00, nu unii la 10.30, alţii de pe la nu ştiu care mănăstire la 11.00, într-o debandadă de nedescris. Astfel, Hristos a înviat la miezul nopţii, ca la Revelion, dar fără artificii, acum fiind vorba de altă lumină. Acest fapt a permis transmisiunea în direct, simultan, din mai multe locaţii unde s-a săvârşit Liturghia, subliniez ortodoxe, deoarece catolicii au făcut iar notă discordantă: la ei a înviat mai devreme, între orele 22.00 şi 23.00, iar explicaţia, spusă uşor ironic, a fost ceva de genul – timp mitic, timp ciclic, simboluri şi alte aberaţii, pe care ai noştri nu le-au înghiţit. La ortodocşi, în schimb, am regăsit adevăratul ceremonial şi totul în direct: la prânz, în Sâmbăta Mare, o delegaţie de preoţi bine aleasă a venit cu Lumina de la Mormântul Sfânt, Lumină care a fost împărţită în mod egal între bisericile din oraşele mari şi mai egal între cele din Bucureşti, unde, se ştie, sunt aşteptate în fiecare an importante oficialităţi. Domnul Băsescu n-a fost nici aici, nici la mare, pe plajă, dar a trimis o scrisoare, probabil de bucurie, în consonanţă cu evenimentul. De fapt, cam atunci s-a dat startul la Înviere, care a decurs conform ritualului. Hristos a înviat!, Adevărat a înviat! şi sărbătoarea a continuat trei zile. În acest răstimp, biblic aproape, minunile nu au încetat să apară, ici-colo, transmise de televiziuni, între care detaşat cea mai mare mi se pare a fi minunea petrecută la „Românii au talent”. Finala primului sezon, căci PRO TV-ul nu se lasă, continuă să descopere zăcămintele autohtone de har.


Ca şi la Înviere, toată ţara a urmărit ceremonia în direct; ba chiar în număr mult mai mare, deoarece acum bisericile şi străzile erau goale, însă sufrageriile, livingurile şi alte încăperi dotate cu televizor – nu. Patria întreagă a dat sms-uri până a dublat, cred, veniturile din publicitate, deloc neglijabile, având în vedere că la 20 de minute precis se derula un calup de reclame. Am avut şi eu preferinţa mea, ca orice suporter înflăcărat, deci român, dar acum nu mai are importanţă numele; ştiţi cum e, întocmai ca la alegerile electorale: după ultimul scrutin, degeaba mă mai întrebi cu cine am pierdut la vot.


În fine, minunea s-a petrecut: când toată lumea credea că va ieşi băiatul acela cu voce de contratenor, aparatul de propagandă al PRO-ului, pus în funcţiune de trei săptămâni, a arătat că funcţionează fără greş. Şi a ieşit cine trebuia: un tânăr hip hop-ist, al cărui nume îmi scapă, convins fiind că nici el nu şi-l ştie prea bine. Un tânăr cu o poveste de viaţă impresionantă, căci la noi talentul, ca şi doina, se iveşte din jale, iar drama personală bate cântecul. Un tânăr după chipul şi asemănarea noastră. Show-ul a fost măreţ, aducea perfect cu defilările de 23 august, cu multe steaguri, iar versurile cu mesaj patriotic au fost pe înţelesul tuturor, spre deosebire de aria din The Phantom of the Opera, cântată de contratenor. Românul simplu a învins!, în ciuda fiţelor şi aerelor culturale şi, o dată cu el, a învins şi PRO TV-ul. În toamnă va începe al doilea sezon, cu o ştachetă pusă deja la un nivel cuviincios, aşa încât să mai poată spera şi alţi oameni obişnuiţi. Eu, unul, sper că finala va fi tot de Paşti, ca să unim iarăşi minunile într-o singură sărbătoare. Anul acesta a fost perfectă, fiindcă ea s-a încheiat cu nunta regală, care e un pic şi a noastră, pentru că am urmărit-o, apoi cu grătarele tradiţionale de 1 Mai, care sunt numai ale noastre. E bine că posturile româneşti importante au transmis, pas cu pas, tot evenimentul de la Londra, accentuând detaliile semnificative: cine ce pălărie a purtat, cât ar costa inelul miresei, faptul că nu se aruncă buchetul ca la americani, că invitaţii au schimbat trei ţinute, prinţul consort n-a aţipit deloc şi că au invitat şi familia Dianei, cu toate că stătea mai într-o parte. Ce mai, a fost splendid! Ar fi păcat să nu repetăm experienţa şi la anul, mai ales că prinţul William are un frate neînsurat. Vă imaginaţi ce frumos ar fi? Breaking news: Hristos a înviat!, „Românii au talent 2” şi o nuntă regală sau măcar prezidenţială. Adevărat a înviat!



Literatura şi tipurile de receptare
Este firesc că, dacă se vorbeşte azi despre o criză a lecturii, şcoala trebuie să fie implicată în această discuţie. De ce nu se mai citeşte ca odinioară?! Cine este de vină: şcoala, fiindcă nu mai este convingătoare? Realitatea culturală din jur, care propune un alt fel de „lectură” şi un alt fel de a comunica şi de a relaţiona interuman?! Este, oare, de acceptat ca un număr impresionant de absolvenţi de liceu, cu examen de bacalaureat, să nu fi citit niciodată integral o carte de 100-200 de pagini?!


Într-o dezbatere recentă, având ca temă cultura literară în şcoală, organizată de Alianţa Colegiilor Centenare, o organizaţie non-guvernamentală care cuprinde 50 de colegii şi licee dintre cele mai vechi din ţară, un profesor participant evoca, într-un anume context, opinia unui elev care, pentru a-şi motiva absenţa lecturii romanului Ion al lui Liviu Rebreanu, aducea ca argument faptul că el n-a fost niciodată la ţară şi că pe el nu-l interesa o asemenea carte.
Te întrebi dacă o asemenea opinie este răspândită, pentru a merita o discuţie. Oricum, indiferent de ce ar spune statistica, întrebarea pune în discuţie modul în care se predă literatura română în şcoală. Real sau nu, motivul invocat de elev atrage indirect atenţia asupra unui tip de lectură, care ar atenua, poate, în parte, criza lecturii: este vorba de acel mod de a citi o carte care presupune implicarea cititorului nu atât la nivelul unor concepte estetice (de fapt, câţi cititori fac acest lucru?!), cât în raport cu alte valori ale literaturii: psihologice, morale, sociale, ontologice etc. Acest tip de cititor, foarte răspândit de altfel, pare a căuta într-o carte un raport de identificare şi de asumare cu evenimentele acesteia. E vorba de modul în care, într-o didactică mai puţin formală, experienţa personală, socială, umană în general, şi nu doar cea estetică motivează acţiunea lecturii. Mai mult sau mai puţin dirijat, în mod natural, elevul se va îndrepta către un anumit produs cultural, judecându-l şi având în minte şi alte criterii decât cele estetice şi care îi apar mai convingătoare în raport cu gestul lecturii. Dar asta n-ar trebui, cred, să surprindă pe nimeni. În fond, predarea literaturii în şcoală a cunoscut în ultima jumătate de secol toate ipostazele posibile: de la o predare motivată ideologic, care a presupus căutarea obstinată a unor valori extraliterare, la predarea „elitară”, în care criteriul estetic a devenit un motiv de mândrie (a se vedea unele dintre lucrările olimpicilor la limba şi literatura română!), subordonându-i-se acestui tip de predare şi o anume didactică în care discursul profesorului sau textul critic este esenţial. Într-o literatură relativ tânără, ca a noastră, valorizarea esteticului era şi este şi acum un fel de verificare de sine pentru o categorie de profesori. Dar tocmai acest fapt, al obstinaţiei cu care discuţiile se poartă mai ales în raport cu acest nivel de valorizare a literaturii, pare să fi generat în şcoală un fel de blocaj, în raport cu celelalte valori ale literaturii, având drept consecinţă şi îndepărtarea elevilor de lectură. Altfel spus, şcoala în demersurile ei academice, prizonieră cumva propriului proiect – programe şcolare, finalităţi etc., a uitat că există şi că va exista întotdeauna un cititor a cărui competenţă de lectură va fi mereu modestă, în raport cu idealul, un cititor care „execută” mereu un alt tip de lectură, oarecum în răspăr cu tipul de lectură cerut de şcoală. E vorba de un tip de lectură impresio-nistă, care caută, cum spuneam, identificări, valorizări ale unor experienţe individuale, personalizări şi asumări, specifice mesajului unei cărţi. În raport cu finalităţile cerute de programele şcolare, aceste alte scopuri şi finalităţi ale lecturii se regăsesc undeva în plan secund, dacă se regăsesc, ceea ce face ca această categorie de cititori să se simtă descurajată de ceea ce se petrece la şcoală, la oră şi să renunţe, pur şi simplu, la lectură sau, mai ales, să renunţe la lectura „oficială”.


Oricum, chiar dacă uneori se produce o anume integrare a lecturii non-formale în structura lecţiei, evaluările şcolare se feresc, deocamdată, în formatul lor de azi, de asemenea valorizări. Consecinţa în timp nu a fost şi nu va fi decât formalizarea predării literaturii române în şcoală, formalizare care transformă acţiunea de lectură-predare-învăţare într-un scenariu artificial în cea mai mare parte. Drept urmare, dialogul din clasă, pe marginea unei cărţi, este însoţit frecvent de un limbaj plin de termeni de teorie literară generală, de naratologie etc. şi mult mai puţin de o încercare de reconstituire neformală a ideilor şi emoţiilor generate de lectură, între altele şi dintr-un fel de teamă de a nu „trăda” sau de a nu împinge în derizoriu fenomenul literar. Mai mult, actul în sine al lecturii, chiar atunci când este făcut, pare a se regăsi vag în dialogul din clasă, fiindcă trimiterile la textul propriu-zis se fac uneori accidental sau nerelevant. În schimb, discuţia propriu-zisă reiterează un tip de metalimbaj care explicitează la nesfârşit cartea, prin opinii critice, prefeţe sau cărţi de comentarii.
Fără îndoială că subiectul pus aici în discuţie nu poate fi simplificat şi nici cuantificat cu uşurinţă, iar actorii implicaţi – profesori şi elevi – au ei înşişi atitudini diferite, unele dintre ele extreme. În fapt, predarea literaturii în şcoală are caracteristici care ţin, pe de o parte, de predarea în general a disciplinelor de studiu în şcoala de azi, de instituirea sau absenţa unei noi viziuni didactice, în care elevul-partener trebuie implicat în acţiunea de cunoaştere, iar pe de altă parte, ţine de criza lecturii sau de ceea ce s-ar putea numi o nouă „paradigmă” care priveşte condiţia literaturii în şcoala modernă, europeană. E vorba, între altele, chiar de condiţia cărţii ca „obiect” cultural care s-a trezit în competiţie cu realitatea cealaltă, a cărţii ca „obiect” electronic. Unii văd în această competiţie germenii unei drame a cărţii în ansamblu, sfârşitul istoriei acesteia, alţii, dimpotrivă, descifrează pericole mult mai puţine în această competiţie. Dincolo de aceste posibile puncte de vedere, noi putem găsi aici şi altceva: de ce lucrurile se schimbă chiar când, aparent, ele n-au niciun motiv să se schimbe?! Există în această continuă goană a omului contemporan un dat implacabil sau multe dintre aceste realităţi nu sunt altceva decât expresia pasivităţii umane şi a neimplicării în ceea ce pare a fi uneori schimbarea de dragul schimbării?! Sau: este trecutul resimţit tot mai mult ca o povară de actualele generaţii tinere?! Sigur, o asemenea punere a problemei poate părea preţioasă şi aflată sub semnul unei filozofii dubioase. Asta nu înseamnă, însă, că problema nu poate fi pusă în continuare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul