Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Premii europene pentru teatru la Sankt Petersburg

        Doina Papp

După o pauză de un an cauzată de criză şi urmând unei ediţii consistente desfăşurate la Wroclaw, în Polonia, în anul celebrării lui Jerzy Grotowski, festivalul european dedicat premierii celor mai importanţi oameni de teatru ai momentului revine în forţă, având drept gazdă Baltic House Festival şi oraşul Sankt Petersburg pentru această a XIV-a ediţie. O locaţie copleşitoare prin tradiţia culturală uriaşă a capitalei imperiale, dar şi printr-un prezent la fel de impunător, dacă ar fi să ne gândim doar la Lev Dodin şi la celebrul său Malîi Teatr. De altfel, la ceremonia de decernare din finalul festivalului, în splendidul Teatru Alessandriski, de un lux regal orbitor, unde plasatorii purtau papioane şi mănuşi glace, spoturi luminoase ne-au dezvăluit emoţionant locurile unde obişnuiau să stea cândva Tolstoi, Dostoievski, Ana Ahmatova sau alte asemenea inegalabile figuri ale literaturii şi teatrului rus. Ele erau ocupate acum de premianţii ediţiei 2011 ai Premiului Europa pentru Teatru care se simţeau mici, fireşte, prin comparaţie, dar şi îngrozitor de răspunzători.


Aşadar, festivalul a împrumutat aerul impunător al ambianţei oraşului şi al tradiţiilor şcolii ruse, avându-l ca emblemă, la deschidere, pe Yuri Lyubimov (Premiul special) şi, la închidere, pe Andrey Moguchiy, declarat în 2010, la Sankt Petersburg, cel mai bun regizor. Pe parcurs, spectacolele programate sub titlul Accent rus au intenţionat o binemeritată promovare a realizărilor din teatrul rus actual, cu nume ca Valerii Fokin, Zholdack, Andrei Buben, dar care, din cauza programului foarte încărcat, n-au putut fi văzute de prea mulţi participanţi.


În ciuda dificultăţilor financiare din ce în ce mai mari, Prix Europa pentru Teatru, prin secretarul său general, discretul, dar tenacele Alessandro Martinez, se impune astăzi ca o construcţie europeană de mare prestigiu, care şi-a asociat cele mai importante foruri profesionale şi culturale de pe continent, fiind patronat de Consiliul Europei şi de Parlamentul European. Mesajul pe care-l transmite de la an la an este mobilizator, de încredere în rosturile artei teatrale în lumea de azi. În cuvântul său din catalogul evenimentului, Jack Lang, preşedintele Premiului Europa, sublinia, de altfel, ca raţiune de a fi a acestui festival, combaterea scepticismului, a individualismului şi a egoismului prin „practici de rezistenţă şi vigilenţă în faţa logicii financiare şi a abuzurilor acesteia”.


Dar, dincolo de vorbele mari şi de numele răsunătoare prezente, în fruntea listei aflându-se oficiali ruşi precum guvernatorul Petersburgului, Ministerul Culturii din Federaţia Rusă, Prix Europa a devenit un for de omagiere a valorilor printr-o mai bună cunoaştere a lor. Spectacolele, manifestările teoretice afiliate, întâlnirile, publicaţiile (cărţile monografice, din păcate, au încetat să apară) care însoţesc ceremonia de premiere adaugă recompensei materiale o recunoaştere binemeritată a breslei de pe tot mapamondul, la festival fiind prezenţi în număr impresionant critici şi jurnalişti din toată lumea.


Premiul propriu-zis, în valoare de 60.000 de euro, oferit de-a lungul anilor unor personalităţi ca Peter Brook, Giorgio Strehler, Heiner Muller, Robert Wilson, Luca Ronconi, Pina Bausch, Lev Dodin, Robert Lepage, Patrice Chereau, Peter Zadek, Krystian Lupa, i-a revenit în acest an regizorului de teatru şi omului de teatru Peter Stein. În vârstă de 73 de ani, artistul german, cunoscut ca fondator al celebrului Schaubuhne din Berlin, autor al unor spectacole memorabile precum Faust-ul de la Hanover din anul 2000, montările de la Edinbourgh, Londra şi Paris, deţinător al unor premii europene de anvergură, precum Erasm, Stanislavski, Goethe, onorat cu merite şi medalii de culturile importante ale continentului, se află în plină forţă a creaţiei, oferind în anii din urmă publicului producţii strălucite ca Wallenstein de Schiller, Electra şi Oedipe la Colona de Sofocle, Demonii de Dostoievski. La Sankt Petersburg a adus Ulciorul sfărâmat, de Heinrich von Kleist, cu Berliner Ensemble Teater şi Klaus Maria Brandauer în rolul judelui Adam. Montarea sa limpede, descrisă de Frankfurter Allgemeine Zeitung ca un „infern amuzant de inspiraţie divină”, aduce în atenţie eterna problemă a binelui şi a răului tranşată necinstit de justiţie care, în ciuda costumelor de epocă şi a picturalităţii splendide a spectacolului, sună foarte actual. O mică perlă a stilului interpretativ realist trimisă iscusit de regizor în suprarealism la final, printr-o metaforă plastică de o forţă poetică exemplară. Producţia de la Berliner Ensemble a ilustrat, s-ar putea spune, perfect stilul lui Peter Stein, caracterizat prin interesul pentru limbă şi text, dar şi pentru reamplasarea în contextul istoric a operelor pe care le montează. Un teatru critic, a mai spus Peter Iden despre artistul german care s-a autodefinit prin luciditate şi umor într-un simpozion cu ştaif, ce i-a fost dedicat.


Secţiunea Noile realităţi teatrale, care secondează de 12 ediţii Premiul European pentru teatru, îi vizeză pe nominalizaţii care întrunesc cel mai mare număr de vot al celor chemaţi să se pronunţe. Ca să fii nominalizat, însă, după ce, în prealabil, Cineva sau mai mulţi te-au propus, trebuie să dovedeşti creativitate, inovaţie şi adesea gest politic în favoarea afirmării în contemporaneitate a libertăţii de creaţie în arta teatrală, cu specificul ei de artă vie, a momentului. Uneori aceste tendinţe remarcate la Prix Europa de-a lungul anilor au şocat, precum în cazul unui Rodrigo Garcia, care a pus în alertă asociaţiile de protecţia animalelor, sau Pippo Delbono, care-şi recrutează interpreţii din rândul persoanelor cu handicap. Cel mai adesea au ilustrat, însă, infinita diversitate a formelor actuale de spectacol, de la teatrul dans al Sachei Waltz sau Josepf Nadj la ciudatele performance ale societăţii Rafaello Sanzio (Roberto Castellucci) sau expertiza în playrighting a Teatrului Court din Londra.
 
S-ar părea că criteriul atitudinal câştigă teren în acordarea acestor distincţii şi ceea ce, de pildă, cu ani în urmă, a meritat doar o diplomă (Teatrul liber din Minsk) pentru rezistenţa la presiunile politice, astăzi e apreciat cu un premiu, şi am în vedere aici Teatrul Meridional din Portugalia, ale cărui producţii  fac pledoarie pentru toleranţă şi acceptarea celuilalt la scara Europei. Valoarea de cercetare antropologică a spectacolului Poveştile unei călătorii – Capul Verde, prezentat la Sankt Petersburg, abundă în accente folclorice, iar Specialiştii critică o anumită viziune asupra democraţiei, în care comunicarea specializată impietează uneori asupra drepturilor şi libertăţilor omului. Deci bine ţintit şi aici.


Altfel stau lucrurile în cazul companiei Vesturport din Islanda, printre cele mai meritate premii la secţiunea Noi realităţi teatrale, care la această ediţie au fost în număr de şase. Creată în 2001 într-un hangar din Reykjavik de patru tineri absolvenţi dornici să experimeteze noi forme de teatru, gruparea islandeză a făcut carieră internaţională de top. Culmea e că, prin ceea ce ne-au arătat, teatrul lor pare cât se poate de normal, cu actori excelenţi şi având la bază texte sau idei „clasice”. Metamorfoză după Kafka, vorbind despre aceeaşi problemă a alterităţii şi a atitudinii faţă de ceilalţi, mai ales când nu ne seamănă, s-a dovedit un spectacol puternic, axat pe studiul comportamentului uman conţinut în metafora care ilustrează destinul celebrului personaj al lui Kafka. Cei doi regizori au precizie în gândire şi adecvare a mijloacelor la conţinut, iar interpreţii, în frunte cu Gisli Orn Gardarsson (unul dintre regizori), sunt exacţi, eficienţi şi, nu în ultimul rând, convingători. Performanţele fizice ale trupei au fost puse în valoare în plus în spectacolul Faust, o fantezie scenică după Goethe, cu viziune ironică şi accente bufe care se joacă la plasă cu actori-acrobaţi de o virtuozitate adesea uluitoare. De ce s-ar numi acest Faust o istorie de dragoste, n-am prea înţeles însă, dar am aplaudat la sfârşitul acestei reprezentaţii plesnind, ce-i drept, de energie.


Katie Mitchell, numele cel mai apreciat la această ediţie la secţiunea Noi realităţi teatrale, n-a putut fi adusă decât ca persoană la Sankt Petersburg, spectacolele ei fiind, s-a spus, scumpe şi greu de programat. Ne-am mulţumit să-i credem, aşadar, pe cuvânt pe cei care le-au văzut şi au prezentat-o pe regizoare drept unul dintre creatorii cei mai originali din Europa de azi. S-a născut în 1964, a învăţat la Oxford şi a început cariera la Royal Shakespeare Company. O biografie de invidiat, care culminează în 1980 prin crearea propriei companii. Artista britanică ne-a vorbit despre importanţa pe care o dă pregătirii spectacolelor sale care implică uneori psihiatria, despre lucrul cu actorii, despre experimentele cu proiecţii video şi despre recenta atenţie arătată teatrului  pentru copii.


Viliam Docolomansky din Slovacia, în vârstă de 36 de ani, s-a făcut remarcat şi el prin iniţiative de grup. Fondator al unui festival experimental – Farma 2007 – după ce, în 2001, s-a retras cu un grup de actori în sudul Andalusiei pentru a studia tauromahia şi alte ingrediente culturale  necesare unui spectacol bazat pe Sonetele lui Lorca, regizorul slovac a contrariat. Apariţia sa în costum din seara Galei (spre deosebire de ţinuta „deşucheată” a celorlalţi) nu prea avea mare legătură cu episoadele biografice excentrice evocate şi nici cu spectacolul Teatrul, prezentat la Sankt Petersburg. Un fel de teatru-dans, pasă-mi-te un joc al înlănţuirilor, inspirat din dansul sclavilor brazilieni, în care amestecul de politic (tema libertăţii) şi antropologie teatrală n-a prea convins. A fost momentul când m-am gândit cu ciudă la valorile teatrului românesc tânăr. (Pe lista de aşteptare figurează Radu Afrim şi Gianina Cărbunariu.)


Kristian Smeds, alt nume cu care am făcut acum cunoştinţă la Sankt Petersburg, vine din Finlanda, ţară cu un teatru bun şi cu un Festival de avangardă renumit, la Tampere. E imprevizibil în exploatarea mijloacelor clasice şi a noilor tehnologii, de unde şi farmecul spectacolelor sale. Cu ce ne-a vrăjit acest scenarist şi regizor ca să stăm 3 ore şi 20 de minute pe o scenă, alături de trupa sa dezlănţuită, privind un spectacol în limba finlandeză? Vertigo, după Paul Auster, prezentat la Baltic House Theatre, aspiră la statutul de miracol. E ca un vârtej spectaculos, tumultuos, purtând spectatorii în mişcare (scaunele se roteau ritmic în cele patru puncte cardinale) într-un periplu  iniţiatic, al vieţii, al teatrului însuşi. Bogat, colorat, dinamic, chiar dacă uneori excesiv.


În fine, vedeta petersburgheză a festivalului, regizorul Andry Moguchiy, director din 2004 al Teatrului Alessandrinsky, cel mai vechi din Sankt Petersburg, autor al multor spectacole premiate la festivaluri de prestigiu, precum Masca de aur sau Bitef, reprezintă, poate, cel mai interesant caz de sinteză între clasicism şi avangardism. Ataşat valorilor universale, precum iubirea, şi credinţei artistului în adevărul percepţiilor copiilor, spectacolul său cu Pasărea albastră, de Maeterlinck, ne-a convins de talentul unui artist veritabil, cu o paletă infinită de exprimare teatrală, vizual-plastică, muzicală, tehnologică. Adevărate superproducţii, în sensul cel mai direct al termenului, creaţiile sale scenice vorbesc şi despre nevoia continuă de spectacol al modernităţii, cu predilecţia ei pentru fragmentare şi minimalism.


Cu spectacolul Trei surori, în regia lui Lev Dodin, cu un aer cehovian căutat, programat la secţiunea Returns, cu prezenţa încântătoare a nonagenarului Yuri Lyubimov, avangardistul rebel de odinioară de la Teatrul Taganka, festivalul premiaţilor de la Sankt Petersburg ne-a dat imaginea teatrului de azi în vibranta sa ofensivă culturală, politică şi socială.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul