Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singurătăţile şi spaimele poetului din Alexandria

        

Pedalând pe un aparat prozodic şi de imagini bine verificat în timp, provenind din fondul nostru liric tradiţional, în care se topesc deopotrivă şi Eminescu şi Bacovia, Florea Burtan scrie o poezie întru totul plauzibilă, egală cu sine, sentimentală în fibra interioară, cu iz de cântec şi romanţă, adaptate amândouă la temperatura şi angoasele oraşului provincial contemporan. Cu zece volume de poeme publicate la activ (acesta din urmă împlinind cifra rotundă), poetul din Alexandria este indiscutabil un profesionist al versului, dotat cu uşurinţa rimei şi a ritmului, pândit însă, tocmai din pricina tonului sigur de meseriaş cu care se exprimă, de monotonie şi redundanţă. Un volum cu mai puţine poeme l-ar fi slujit mai bine pe autor.


Versurile dintr-o primă parte a cărţii se adresează şi invocă în acelaşi timp o „iubită din vis“ („Fată frumoasă izvorând din vis“), foarte puţin individualizată („mierea pletelor ei“), plecată sau aşteptată nu numai pe parcursul anilor, dar şi al secolelor sau chiar al miilor de ani („Tu erai de mii de ani plecată“). Ar putea fi mai degrabă Femeia în genere, la al cărei portret abstract poetul foloseşte mai ales hiperbola şi oximoronul, cu rezultate notabile în arta evocării. Mireasma trupului feminin provoacă, de pildă, un „dulce prăpăd“ în ambianţa din jur, imaginile traducând totodată inclinarea poetului spre joc şi regie, spre exagerare şi punere în scenă. E vorba de o galanterie şi nu de o confesiune: „Mireasma trupului tău îmbolnăveşte grădinile,/ Tulbură roua, o alungă în soare,/ Dă buzna în cătun, îi stinge luminile,/ Îl provoacă la o suferinţă devastatoare.// Totul, în jur, e un dulce prăpăd,/ Iarna ia foc,arborii fug din păduri,/ Râul se sinucide, obosit, lângă pod,/ Abatoarele mângâie înduioşate securi.// Gurii mele îi e teamă să cânte,/ Stă cuminte şi aşteaptă ceva să îi spui,/ Dragostea mea duce cu sine un munte/ De crini, şi-ţi întocmeşte diafane statui“. Florea Burtan se arată zgârcit nu numai în a oferi, fireşte pe planul imaginarului, amănunte de existenţă intimă, dar şi în a dezvălui predilecţii de natură morală sau estetică. Într-un poem (Refugiul meu îngeresc, p. 74), autorul îşi afirmă, într-un mod aproape programatic, această reţinere de a vorbi mai mult despre sine („Chiar de aş fi răstignit pe o cruce/ Şi torturat cu un fier înroşit,/ N-am să vă spun tot despre mine,/ Îmi e teamă să nu rămân pustiit…“), iar poemul Autoportret, care urmează acestuia, e departe de a constitui o metaforă personală de care să se ţină cont: „Tinereţea mea rătăceşte pe alte cărări,/ N-o mai recunosc, îmi face semne ciudate,/ Mă visează ghemuit, sub scări,/ Îmi înfige cuţite duioase în spate.// Nici oglinzile chipul nu-mi mai suportă,/ Se fac ţăndări, se preshimbă-n nisip,/ Ferestrele sunt demult zăvorâte,/ Să nu mă audă lumea când ţip.// Zilnic mi se fură câte ceva:/ O obsesie, un sentiment, o fragilă dovadă;/ Mă simt gol ca o statuie de mucava/ Peste care se prăbuşesc munţi de zăpadă“.


Cel puţin în prima parte a volumului se poate observa în limbajul poetului un mic abuz de cuvinte „poetice“ (îngeri, crini, adieri, lumini, lacrimi). Nu înseamnă însă  că nu găsim aici, ca şi mai departe, în cuprinsul cărţii, versuri frumoase, trimiţând la un univers concret sau versuri cu metafore îndrăzneţe peste care pare să fi trecut experienţa suprarealismului. Astfel, în odaie, la ţară (ori în „cătun“, cum spune poetul) miroase a „vin şi-a tutun“ sau a „tinctură de iod“. Focul „muşcă lacom“ din lemnele sparte (Florea Burtan e un excelent evocator al iernii, al zăpezii şi ninsorilor), la fel cum „Singurătatea sparge lemne de foc prin casă“. Abenţa iubitei clatină „arborii reci din ogradă“ sau „Prin odăile frigului trece un înger bătrân“, dar şi „Cerul curge prin păsări obosite şi reci“, „Văzduhul respiră prin păsări de fum“, „Aprind focuri din zăpezi uscate/ Şi se face parcă şi mai frig“. Într-un fel indirect, mai mult impersonal decât personal, în poemele în care se invocă iubita, poetul scrie despre absenţă, tristeţe, înstrăinare, singurătate sau indiferenţă. Un exemplu de reuşită în această privinţă: „Pe umeri mi se aşează frunze uscate,/ Sunt trist, ca o zăpadă respinsă de miei./ Gerul taie lemne, pe săturate,/ Aprinde focuri, scoate pe gură scântei“.


În a doua parte a volumului, lucrurile se schimbă în bună măsură, poetul fiind interesat în a contura, într-un limbaj aluziv, cu accente fantastice sau parodice uneori, mai degrabă decât într-un limbaj cu trimiteri sociale ori politice, o „lume întoarsă pe dos“, în centrul căreia tronează „chipul oraşului“ care „s-a-n­vineţit de frig“ sau care se înfăţi­şează „cariat de erori“, a oraşului cu „inima pustie şi rece“, în care cerşetorii bat cu pumnul din poartă în poartă şi în care se trăieşte într-un „calup de beton, unde ajunge doar miros de benzină“. Peisajul cidatin constituie un „loc blestemat“, de unde nu se mai poate pleca nicăieri, un loc al morţii, cutreierat de cete înfricoşetoare de înecaţi, de orbi, de gunoieri, de mascaţi, de sinucigaşi, de cerşetori, de hingheri sau de saltimbanci. Faptul că, în genere, nu se oferă prea multe motivaţii de profunzime pentru viziunile desfigurate ale poetului conferă acestora, pe de o parte, un aer straniu, misterios, venit ca şi cum de nu se ştie unde. Pe de altă parte însă, fără resorturi personale, de natura existenţialului, lucrurile pot căpăta (şi capătă) un aspect mai gratuit, de ilustrare a unei teme cu rezonanţă poetică. Aceasta, la rândul ei, devine prilej de exerciţii în materie de spaime, insomnii, angoase. Cele mai convingătoare rămân neliniştile cu rădăcini în arhaic: „Morţii mei dragi, rânduiţi sub pământ,/ Au aprins focuri din chiar oasele lor./ Fluturi negri le dau ocol, fremătând,/ Tăcerea ţipă asurzitor…// E un fel de petrecere fără sfârşit,/ Cu merinde sărace şi apă puţină;/ Se duce mama şi le împarte/ Câte un bob de lumină…// Morţii mei dragi, morţii mei vii,/ Stau rânduiţi şi aşteaptă;/ Spaima mă ţine strâns de picioare/ Şi mă opreşte lângă ultima treaptă…“.


La fel, fără multe explicaţii, poetul îşi rezervă rolul unui personaj damnat, captiv, cu laţul la gât ori pe cale de a fi trimis la ghilotină. Personaj resemnat, abulic, trăind senzaţia de a fi fost cu totul dat uitării, în fine, un personaj pentru care, precum în cazul poeţilor decadenţi, timpul s-a erodat, a devent un „prea târziu“, nemaifiind nimic de făcut. Versurile sunt corecte, poemele plauzibile, dar pentru asemenea viziuni e nevoie de o inspiraţie teribilă. Volumul lui Florea Burtan îşi păstrează totuşi semnificaţia lui, aluziv-protestatară, citindu-se cu interes.
Cronicar

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul