Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paradisul tehnicii

        Felix Nicolau

Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză şi decupaj nemilos. Tehnica este la fel de eficientă ca la textualişti, doar că imaginile sunt relaxate, pătimirile fără convulsii. Copilul din maşina galbenă, Editura Cartier, este un volum al tuşelor rapide şi al recuzitei simbolice, mărturie a sensibilităţii moderne, despovărate de patetismul caracteristic unor producţii basarabene.


Există nenumărate fenomene amenin­ţătoare, dar ele doar anunţă sau amintesc, fără ca vreodată să declanşeze carnagiul: „Călimara a spart pavajul ieşind neagră la suprafaţă,/ trei pene stau înfipte în ea,/ mai înalte decât orice trecător// La lumina zilei par neclintite/ adunând praful oraşului,/ noaptea le trezeşte vântul// Poleite cu aur/ penele încep să se rotească/ puţin înclinate/ strălucind pentru oamenii care se pre­gătesc de somn” [Călimara (baltice)].


Simţul poetic se aventurează până pe marginea prăpastiei, priveşte puţin în jos, apoi se răsuceşte spre tărâmuri mai sigure. Apocalipticul sovianyc nu mai reprezintă o atracţie pentru postdouămiişti: „Înainte de a se lumina de ziuă/ verific dacă nu am murit dacă nu am uitat/ cum se trezeşte corpul meu”. Moartea nu mai este o prăbuşire tragică, ci o frustrare, o privare de bucuria provocată de miracol: „trec prin toate camerele şi verific/ dacă nu a murit nimeni/ dacă s-au trezit toţi şi au văzut troienele” (Viscol). Iar miracolul este întotdeauna ceva simplu, ritualic, pur. Ilustrativ pentru răceala medicală cu care este întâmpinată moar­tea este poezia O împuşcătură. Pragmatismul ei m-a dus cu gândul la filmul Being John Malkovich: „îmi strecor umerii coşul pieptului burta lunecoasă/ şoldurile late şi tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă”. Nu poate decât să mă bucure răcoarea şi echilibrul adjectival al acestor versuri. Duse sunt vremurile de extaziere romantică, de teze patriotice susţinute în rime previzibile, cum duse sunt şi durităţile şi cinismul intertextuale ale poeţilor care s-au înfrăţit cu douămiiştii români.


Lumea poetei nu este un paradis. Unele imagini par extrase din Lautréa­mont, însă prelucrarea este în genul poemului Sărmanul Dionis: „Doar păianjenii/ au picioare sănătoase şi aleargă pe străzi/ ei sunt adevăraţii campioni/ trimiteţi-mă înapoi în locul acela unde o planetă roşie/ mă aşteaptă să-mi sară pe grumaz/ şi să-mi sugă sângele ca o ploşniţă” (Vino mai des).


Coordonata de bază a inspiraţiei este luciditatea. Păi şi atunci se mai poate vorbi de inspiraţie? Poate, mai curând, de dicteu semi-automat, construit prin amintiri şi trimiteri refractate. În această formulă, poezia reuşeşte în funcţie de gradul de inteligenţă al emitentului. Şi asta se verifică cel mai bine prin producerea unui fragment: „nu uitaţi condoleanţele mai e/ loc în ultima pagină mai repede fato/ termină fraza pune punct/ de unde s-a luat o muscă atât de/ grasă în birou/ ninge ca pe vremuri dumnezeule s-au întors/ iernile de altădată/ de ce eu de ce eu/ de ce anume pe mine mă puneţi să alcătuiesc în grabă/ texte îndurerate sincere foarte scurte/ adio lucia adio mariana adio gheorghe adio dan adio iustin” (Grasă în birou). Ironia înseamnă rafinament. Este pragul ultim în evoluţia de la patetism şi, ulterior, sarcasm.


Modalitatea de închegare a peisajului mimează tehnicile suprarealiste, însă afectivitatea şi coerenţa logică a ima­ginilor denotă eficienţă a scriiturii, şi nu aderare laisme. Pariul este cu atât mai câştigat cu cât dinamismul versificării se bazează pe decoruri semitradiţionale, între vegetal şi citadin: „putregaiuri aduse pe tălpile pantofilor tăi de uriaş/ iarbă uscată în buzunare mulţi curnuţi pe mânecile hainei/ pe care o ţin atârnată peste balcon şi ghimpii/ căzând în gol de la etajul unsprezece/ cureaua scoasă din pantaloni ca un şarpe strivit” (Un apartament deasupra copacilor).


Ca să recapitulez, reuşitele poeziei Irinei Nechit sunt lejeritatea tonului, firescul discursului, lipsa de emfază în înregistrarea lucrurilor grave şi o dispoziţie jucăuşă, inocentă. Bineînţeles, cei naivi ar putea zice: ei aş, aşa poeme putem scrie şi noi! Însă minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de fa­ţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului este o măiestrie greu de dibuit. Numai un artist iluzionist poate jongla cu scamatorii fără să cadă în derizoriu. Niciun plan este o asemenea jonglerie: „ceafa ta miroase a timp pierdut/ din joben ţâşneşte un stol de vrăbii/ nu am niciun plan, îţi răspund,/ nu ştiu dacă mai eram în viaţă/ când am ieşit la plimbare,/ tu îţi vâri mâna după guler şi mai scoţi/ un porumbel dresat/ care dispare în nămeţi// o aşteptăm cu multă răbdare/ pe căţeluşa ta albă/ să se uşureze sub copac,/ apoi intră în casa înaltă/ unde morţii fac gimnastică pe covor”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul