Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prolegomene la artele precarităţii (IV)

        Bogdan Ghiu

Suplicaţia de aservire
Dintr-un punct de vedere (iarǎşi) foucaldian, ar trebui, poate, sǎ ne bucurǎm: existǎ, în sfârşit, indivizi, categorii, populaţii şi chiar pǎrţi ale lumii lǎsate în „infamia” lor nemediaticǎ, neinteresante pentru putere şi necapitalizabile ca putere. Şi care – ironie a postmodernitǎţii – aleg singuri(e) sǎ îşi pǎrǎseascǎ neantul paradisiac, teritoriile care nu mai intereseazǎ, uneori nici mǎcar din punct de vedere turistic, „lumea”, pentru a porni în cǎutarea sǎnǎtoasei exploatǎri şi a unei puteri care sǎ-i închidǎ la loc, din nou, fie şi cu titlu de marginali, periferici, excluşi. Neoprecarii, inutilii lumii mondializate actuale, reclamǎ mut şi cer reinstaurarea vechii precaritǎţi recunoscute, eventual, legal şi, mai ales, fǎcǎtoare de societate. Semneazǎ în alb contractul-petiţie de aservire. Dar „lumea” nu-i vrea, nu mai are nevoie de ei.
Putem vorbi aici de existenţa unei situaţii obiective, dar neritualizate, de sacrificiu: sacrificiu fǎrǎ sacrificare, genocid „rece” adǎugându-se celor interesate, „fierbinţi”. Neoprecarii – pentru care, dat fiind cǎ situaţia lor s-a delegalizat, a fost decǎzutǎ din drept, nu mai existǎ nici precatori (dreptul internaţional, pus actualmente în defensivǎ, este foarte departe de a-i inventa ca subiecţi de drept) şi nici, cu infime excepţii, imprecatori –, neoprecarii, aşadar, sunt un fel de ante-zombi, dat fiind cǎ s-au nǎscut doar pe lume, nu şi la lume, fapt indiferent şi perfect irelevant. Etnii („naţionalizate” teritorial) pe care doar aviditatea modern-imperialǎ le-a colonizat prosteşte, dar pe care înţelepciunea postmodernǎ, „raţiunea de stat” mondial le ignorǎ suveran, lǎsându-le pradǎ propriei libertǎţi, dezlegându-le: acestea sunt cele care, azi, forţeazǎ „fundamentalist” intrarea în lume, care, însă, nu le prea reuşeşte.
„Suveranitatea” ironic concedatǎ şi neaservirea – pe care am putea-o numi postexploatare – reprezintǎ blestemul ironic al lumii postmoderne actuale.
Precaritǎţii fundamentale, de bazǎ, a omului, declinatǎ istoric, i se adaugǎ – nu-i ia locul! –, azi, precarizarea ca (non)politicǎ. Dacǎ în Evul Mediu existau drepturi acordate precar, dar în sens pozitiv, achizitiv, de puterea suveranǎ, astǎzi precarizarea ca scoatere din lume, ca neparticipare la sistemul lumii, coboarǎ ştacheta spre dreptul la viaţǎ, conform noului dualism care detaşeazǎ fiinţa umanǎ de viaţa „pur şi simplu”, ca instanţǎ analizabilǎ şi utilizabilǎ separat.
Sfârşit al omului, triumf al vieţii!


„Inutil să ne răzvrătim?”
„Inutil să ne răzvrătim?”, se întreba Michel Foucault cu mai bine de treizeci de ani în urmă (Inutile de se soulever?, Le Monde, 11-12 mai 1979; republicat in M. Foucault, Dits et Écrits, Paris, Gallimard, 1994, vol. III, pp. 790-794.). Niciodată! Dacă puterea modernă are întotdeauna nevoie să individualizeze şi să subiectiveze umanul pentru a putea să domine, pentru a se înzestra cu mecanisme şi viaţă proprie, niciodată nu este inutil să ne răzvrătim, să ne răsculăm, nu este niciodată inutil să facem, tocmai, jocul puterii relansând jocul, păstrându-l în permanenţă deschis, interzicându-i puterii propria sa pretenţie autodistructivă la absolut şi re-„negociind-o” la bază, în jos.
Dar în lumea actuală, aceea a unei inutilităţi crescânde a omului, mai este, oare, la fel de util să ne răzvrătim, să ne răsculăm, jocurile din nou (auto-)revoluţionare ale puterii mai continuă ele, oare, să se relanseze prin refuzul opus puterii care tinde să devină „absolut absolută”, în momentul când puterea însăşi se retrage din joc şi când pe zi ce trece tot mai mulţi devenim inutili pentru constituirea puterii? (Aici, discuţia ar trebui relansată din perspectiva a ceea ce Hardt&Negri numesc „puterea constituantă”; cf. Antonio Negri, Il potere costituente. Saggi sulle alternative del moderno, Sugar Co. Edizioni, 1992; Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, tr. Étienne Balibar & François Matheron, Paris, Presses Universitaires de France, 1997.)
Tocmai acestă frământare, această dereglare instituţionalizată mi se pare a fi manifestată, de pildă, de ceea ce numim „terorismul internaţional” actual: pierderea nu doar de subiectivitate, ci restrângerea drastică a însuşi câmpului mondial de subiectivare, lăsarea în afară a pretendenţilor la propria lor subiectivitate. Suplicaţia de subiectivare terorizează lumea de azi, şi ea apare şi acţionează inevitabil fără faţă, „anonim”, sub mască. Devenit inutil, căzut în afara „lumii”, subiectul nu mai are faţă, el forţează azi actualitatea generală, unanimă.
Cerând, de fapt, în felul acesta, respectarea propriei lui actualizări, care îi este nu numai şi nu tocmai refuzată, dar care nu mai contează. Chiar dacă se împotmolesc, tragic şi cinic, în jocul gol al puterii (adio teroristului dandy, occidental, „şaişoptist”!), sub cagula uniform neagră a teroriştilor, sub lipsa lor de faţă se poate citi şi un apel către zeul (nordic, occidental) al puterii, o chemare ca acesta să se actualizeze pe faţă, la vedere, fie şi în tranşee: nişte captivi ai puterii care le întoarce spatele iau ostatici: un apel – cel puţin, eu aşa vreau să cred – la (re-)subiectivarea conflictului politic, devenit „teletehnologic”. Sub masca sa (care nu este cu adevărat o mască şi care nu este niciodată luată în serios), teroristul pune, înfiorător, problema identităţii: „Cine?” – „Cine ucide”. Nu: „Cine vorbeşte?”, ci cine tace.
În epoca modernă, împărţeam privilegiul de a ocupa, ca subiecţi egal supuşi, dacă nu turnul central al utopiei panoptice, cel puţin polul opus acestuia, inelul circular al dispozitivului vizibilităţii sociale şi crato-poietice „clare şi distincte”, formând o adevărată „bulă” a puterii şi împreună cu puterea. În clipa de faţă, însă, mi se pare că am trecut în non-teritoriul de importanţă strict-tehno-metafizică pe care Bentham (cf. Jeremy Bentham, Le Panoptique, précedé de L’Oeil du Pouvoir, entretien avec Michel Foucault, postface de Michelle Perrot, Paris, Belfond, 1977) îl numea „spaţiu gol”, „gol intermediar”, „vid anular” sau „dead part” a edificiului social mondializat. Până ieri mai eram încă actori, chiar ca simple rotiţe, ai puterii. Astăzi, am devenit mai curând mediul vitros de trecere şi de propagare a luminii, orbitoare-orbite, a Cunoaşterii Absolute, a autocunoaşterii fulgerătoare a Spiritului Capitalist Absolut, o masă compactă şi densă de invizibilitate transparentă, de transvizibilitate (despre conceptul meu de transvizibilitate, în special în legătură cu arta contemporană şi cu media, vezi secţiunile intitulate Omul transvizibil din volumele Eu(l) Artistul. Viaţa după supravieţuire (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei), Bucureşti, Cartea Românească, 2008, şi Telepitecapitalism. Evul Media 2005-2009, Cluj, Idea, 2009). Un strat viu, inteligent şi omniprezent, de non-subiecţi electrificaţi, scurtcircuitaţi în permanenţă. Inutilii Marii Opere capitalist-alchimice, a transformării întregului univers în Aur.
Am fost cu toţii eliberaţi de putere. Acum, a venit timpul să ne inventăm altfel decât prin recursul la şiretlicurile trecutului. Să ne răzbunăm de această eliberare printr-o adevărată libertate, ca şi cum nimeni nu ne-ar mai pândi: globul ocular, ochiul puterii este acum lumea însăşi, rotindu-se în jurul ei înseşi, pe loc. Am devenit vizibilitatea şi chiar condiţia de vizibilitate şi de enunţabilitate a lucrurilor. Nu, ca în trecut, spectatori sau actori, cum încă ne mai place să credem, ci, mult mai modest, teatre, focare, foaiere ale lumii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul