Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poker

        Bogdan Coşa

Romanul POKER este câştigătorul concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2010


Bogdan Coşa s-a născut la 24 ianuarie 1989, la Codlea, judeţul Braşov. Absolvent al Facultăţii de Litere (Universitatea Transilvania din Braşov), specializarea Limbă şi Literatură Română – Limbă şi Literatură Engleză, promoţia 2007-2010, în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publică articole şi texte literare în revistele Cultura, Tomis, Astra, dar şi în reviste exclusiv online. Romanul Poker se bazează pe o poveste reală. Protagoniştii resimt acut senzaţia că au ajuns într-o lume în care valori ca „familia” sau „şcoala” nu mai au nicio consistenţă, niciun rol în devenirea lor. În ideea că nu au nimic de pierdut, ei pun bazele unei reţele de „filtrare” a banilor rulaţi de cazinourile online, renunţând la tot pentru un compromis aflat undeva la limita legii, menit să le asigure liniştea şi bunăstarea într-o societate alienantă. În momentul în care unul dintre ei dispare cu banii, îşi dau seama că nu e totul atât de simplu cum au crezut. Teoria lor îşi dovedeşte limitele, iar locul nihilismului este luat de cel al întrebărilor fundamentale: cine eşti?, pe cine iubeşti?, pe cine crezi?, pe cine vrei să urmezi?, toate acestea în vederea găsirii unei raţiuni de a fi – a te îndrăgosti, a lega prietenii şi, mai ales, a lupta pentru a le menţine.



Nimic artificial, nimic strident, nimic căznit în acest roman al unui (totuşi) debutant. Totul pare adus „din viaţă” §i pus în pagină cât se poate de simplu, totul curge de la sine, dialogurile sună firesc şi încă şi mai firesc se înşiră monologurile atât de greu de menţinut în registrul credibilităţii.
Încă un foarte bun roman „de generaţie”, dar despre o altă vârstă şi din alte medii – mai dure, de astă dată – decât acelea surprinse în Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş.
Întrezăresc la foarte tânărul Bogdan Coşa, pe lângă talentul (sau arta) firescului, şi un fel de joc între încântare şi dezîncântare, între plenitudine şi nemulţumire, întrezăresc nostalgia unui ceva faţă de care firescul de acum s-ar putea să fie doar... literatura.
MIRCEA MARTIN


Nici un cuvânt în plus. Nici un cuvânt în minus. Un ritm extraordinar. Bogdan Coşa are în raniţă bastonul de mare prozator.
CAIUS DOBRESCU


,,O DIMINEAŢĂ CU IOAN ES. POP”
– fragment


Cred că e ziuă. Amorţit, îmi trag plapuma peste faţă, muştele mă scot din sărite. Pe acoperişul de tablă al terasei sună fiecare strop de ploaie ca o nenorocită de monedă. Parcă e un copil rău care-ţi face-n ciudă.
Ar trebui să mă las de fumat. Sau să nu mai deschid geamul noaptea. Sau uşa. Să nu mai fumez cu lumina aprinsă? Ceva, numai să nu mă mai trezesc bâzâit ca un cadavru.
Da, aici nu stau decât doar cei ca noi... Nu-l mai găsesc pe Pop, cartea aia verde, pagini aspre şi font mişto, cum am văzut eu în nişte antologii de poezie franceză. Vreau neapărat să citesc poezia aia. Aş deschide ochii să caut volumul, dar mă gândesc că mă ustură, deşi sub plapumă trebuie să fie întuneric. Lumina ustură dimineaţa. Sau oricând m-aş trezi. Inspir cu putere şi simt cum nasul mi se videază. Am nările înfundate. Plouă.  
Aici viaţa se bea şi moartea se uită. Oare cum era mai departe? Aş fi vrut să-mi aduc aminte, s-o ştiu pe de rost, s-o fredonez în cap. Nu-mi doresc nimic altceva. Îngân din nou, dar nu-mi vine. Lulu şi-o notase pe o bucată de hârtie. Aşa cred. Sau scria altceva? Nu ştiu. Ce n-aş da să am bucata aia de hârtie. Trebuie să fi scris ceva interesant oricum. Înghesuit, Alex ne citea, noi stăteam în jurul lui şi ascultam. Din când în când se oprea şi îi venea să plângă, mai lua o gură de vin, îşi trăgea mucii şi o lua iar de la primul vers. Aveam vin alb, demi-sec. Îl beam cu pâine. Nu ştiu de ce. Ăsta era tripul. Lulu stătea la masă cu pixul în gură şi se legăna. Doamne, doar pentru cartea aia verde aş deschide ochii.
Muştele se lovesc de creştetul capului, atât cât a rămas neacoperit. O fi plină camera. Începe să mă mănânce pielea. Mi se face silă, am impresia că am dormit pe muşte, că le-am strivit sub mine aşa cum am strivit una sub tasta laptopului. Auzeam cum scârţâie la început şi mi s-a ridicat părul pe mâini.
- Aaah! Arunc plapuma de pe mine şi mă scutur în timp ce mă ridic în cur. Mă uit în jurul meu neîncrezător. Normal că n-am dormit pe muşte.
Mă-ntind după sticla de cola de pe masă. E apă în ea. Apă dulce, stătută, uşor maronie. Torn cam juma de litru şi simt cum mă umflu. Esofagul mi-e ca o sticlă de apă minerală când îi desfaci capacul. Stomacul aduce a cadă legată la o canalizare bună, neînfundată, în care se scurge cu viteză apa în care tocmai te-ai spălat. Ştii? Face bule din când în când. Aşa îmi face stomacul. Pun capacul, las sticla lângă pat şi îmi frec ochii. Sunt încleiaţi. Îmi întind un fel de lacrimă pe juma de obraz şi simt cum adie răcoarea pe-acolo.
Pe farfurioara unei foste căni de cafea văd castelul de chiştoace. Caut unul special stins cu gândul la a doua zi. Mai nimic, în rest, recoltă slabă în dimineaţa asta.
Aşa, bun, dar cu filtrul jegos. Îl şterg încet cu arătătorul mâinii drepte da-mi scapă pe cearceaful curat. Întind mâna să verific cât de tare tremură. Mda... Ce dracu am? Aşa n-o s-apuc 50 de ani. Nu mă văd. Nu, în niciun caz. Dar mi-ar plăcea. Ceva bani, ceva casă. Copii? Da... Trag un fum în plin, cu capu-ntr-o parte şi-nchid un ochi din reflex. Măsor prada, mai e de-un fum scurt, cu care mă hotărăsc să-mi desfund nările. A mers. Cred că e vorba de densitate.
S-a oprit ploaia... Mă-nec cu fumul rămas în gură şi tuşesc ca un astmatic. Plâng iar şi-mi întind lacrimile cu dosul palmei pe nas şi pe obrazul drept. Sting chiştocul pe marginea farfurioarei, o împing spre mijlocul mesei încet, să nu deranjez ariciul proiectat în ea azi noapte. Nu mai am ţigări, m-am gândit după ce-am stins-o pe ultima, pe la 4, exact la momentul ăsta, când voi zice că nu mai am ţigări şi mă voi gândi la mine, cel de pe prag, ce se gândea la asta.
Nu mai am ţigări şi nu, azi nu-i grav. Zâmbesc şi zic stâlcit, într-un căscat:
- Aici viaţa se bea şi moartea se... uităăăaah!


***


În frigider am trei cutii cu lapte, muştar şi un pateu desfăcut de câteva zile, vineţiu. Ridic fiecare cutie de Zuzu şi-o scutur, în speranţa că o voi nimeri pe aia plină, dar e ultima pe care pun mâna, ca-n filme. Îmi umplu un castron cu cereale şi torn laptele peste. Câţiva stropi pe lângă castron. Mă uit la ceea ce avea să fie micul dejun pentru a mia oară. Mi se sleieşte limba şi simt în gură un gust de plastic şi porumb coclit, vag dulceag. Din borcanul gol de Nutella scot lingura, o ling şi-o las peste cereale, să le apese, să se înmoaie mai repede. N-am poftă de mâncare. Simt că orice-aş băga-n mine n-are gust. Toate produsele din rafturi sunt ca hainele din pieţele „ruşilor”. Cauciuc. Sunt paranoic, mă plimb cu orele prin hypermarket-uri, citesc tot felul de etichete, întreb în stânga şi-n dreapta dacă e proaspăt, dacă au încercat produsul respectiv. La casă ajung cu 10-12 chestii, dintre care pastă de dinţi, saci de gunoi, şosete, bere şi vodcă. Sau ceva de genul ăsta.
Încerc să-mi încordez abdomenul, dar silueta mea se răsfrânge în geam ca o seceră. Mi-e foame totuşi. Iau din pungă câteva biluţe ciocolatii în pumn şi mă îndop sprijinit cu fruntea de geam. Nu-mi trece nimic prin cap. Între 1 şi 4 după-amiaza sunt foarte prost, n-ai zice că am vreo treabă cu lumea asta. E perioada mea de linişte, de odihnă, după un somn cu vise consistente, incontrolabile. Uneori mă trezesc la 6 dimineaţa, după nici două ore, atât de rupt încât nu vreau să adorm la loc. Vreau să mă odihnesc, dar să n-adorm. E genială starea aia de tranziţie. E ca atunci când, după ce-ai băut o seară-ntreagă cu prietenii, râsete, gălăgie, voci îngroşate de atâţia ani de fumat, te-ntorci acasă cu gândul să te strecori în pat lângă femeia ta şi s-o iei în braţe.
Sunt vise interminabile, vise aberante, vise erotice, vise autiste. Mă duc din Japonia în Mexic şi din buncăre sovietice în bucătăria bunicii. Merg pe biciclete uriaşe, merg pe picioroange, mă târăsc fără membre. Înghit pământ, mă înghit oameni. Îmi caut motanul, dar nu-l găsesc. Nu-mi văd umbra, nu mă văd în oglindă. Cad din 5 în 5 secunde. Fac cunoştinţă cu o sută de oameni şi tata mă pune să le repet numele cu pistolul la tâmplă. Toţi arată la fel şi îşi bat joc de mine. Aruncă cu pietre. Tata mă împinge spre ei. Merg în maşini conduse de femei frumoase. Maşini de lux, tapiţerie crem, iar eu sunt desculţ şi murdar pe picioare. Excesiv de păros. Ele schimbă vitezele pe un cuţit ascuţit în care îşi găuresc palmele. Li se văd oasele, sângele ţâşneşte peste tot şi se scurge spre mine. Stau cu picioarele într-o baltă roşie care se încheagă. Feţele lor sunt nişte găuri negre care mă trag cu putere. În întuneric sunt geamuri cu lumini mascate de obloane. Mă ridic pe vârfuri să văd ce-i înăuntru, dar totul dispare în jurul meu. Mă văd din afară cum strâng cu putere barele grilajului de la geam. În casă sunt zeci de femei care fac dragoste între ele, singure, cu suliţe, cu trompete, cu cai. Fac dragoste cu mine. Mă sufocă. Cineva e deasupra mea şi mă sufocă. Ochi roşii, o manta neagră. Mă văd din nou şi încerc să strig la mine, să mă feresc. Din spate cineva vine să-mi ia gâtul cu o pană uriaşă, oţelită. Sunt atât de obosit încât mintea mea nu mai cenzurează nimic. Mă trezesc ud leoarcă, cu ochii ieşiţi din orbite şi caut pe masă telefonul mobil şi pachetul de ţigări.
Mănânc şi citesc ziarul de ieri. Nu, bag lingura în gură, înghit şi citesc ziarul de ieri. Un ziar vechi e mereu inofensiv. Nu-ţi poate strica ziua decât dacă eşti nostalgic. Aici e greşeala ta, amice. Nu trebuie să fim nostalgici. În ziarul de ieri nu mai eşti avertizat, nu mai eşti informat. Nu, aici fiecare articol e o poveste pe care poţi s-o crezi, fără motive de îngrijorare. Bei cafeaua liniştit şi participi la micuţa convenţie autor-cititor. Citesc avid „Meteo” şi „Horoscop”. Când sunt bine dispus, pun pariu cu mine pe o ţigară - pe care ar trebui s-o fumez imediat după, dacă câştig, adică dacă tipul din redacţie, cel pe care a căzut măgăreaţa în săptămâna aia să scrie previziunile astrale, a nimerit-o, iar dacă pierd, nu fumez deloc în următoarea oră. E al naibii de distractiv. În ultima vreme nu-mi mai place aşa mult rubrica „Meteo”. Se încăpăţânează să aibă dreptate. Iar dacă a plouat, îmi aduce aminte de maşinile care m-au stropit cu o zi în urmă. Sau de cei pe care i-am stropit eu.
Câteodată n-am ziare. Se-ntâmplă să nu ies din casă cu zilele. Sau să n-am bani cash. Pur şi simplu uit, îmi dau seama când mă trezesc că n-am pâine sau ţigări şi caut prin sertare. Atunci citesc câteva articole-poveşti pe care le-am decupat de-a lungul timpului, tocmai pentru dimineţi triste. Preferatul meu e Ce am sperat mi s-a îndeplinit, un fel de Tatăl nostru, scris de MMH, pe care recent mi l-au prezentat ăştia din Bucureşti. O să-l lipesc pe masă. E atât de normal încât e genial. Da, trebuie să-l pun undeva la vedere.
Mi-am dat seama că nu-mi place să ascult muzică atunci când mănânc. Am plecat din blocul ăla nenorocit tocmai pentru că era muzică non-stop, tare sau foarte tare. Ştii? Dacă ai în jurul blocului o haită de câini flămânzi, care te pândesc la fiecare ieşire din scară, te latră şi trag de sacoşă până le dai un picior peste bot, nu-ţi mai iei câine nici acasă. Eşti sătul. Aşa şi cu muzica. După ce-am plecat din groapa aia, n-am mai ascultat muzică o bună bucată de vreme. Vreo două luni. Poate mai mult. Acum mi-am revenit. Când vin Ştef şi gaşca la câte-un jam session te gândeşti că ar fi toată lumea invidioasă pe noi. Sistemul ăsta de karaoke face toţi banii. Dar dimineaţa nu, nici vorbă. Ai muzică în KFC şi McDonald’s toată ziua. Seara, discret, în restaurante, dar micul dejun e un moment sec, de multe ori trist, în care mă refac. Sunt orele mele de linişte. Sunt singur, mi-e frig, mi-e foame, mă dor oasele şi capul mi-e vraişte. Unde ai pune muzica între toate astea?
Aşez castronul în chiuvetă. Îi fac loc între paharele cu picior, sticlele de bere şi un recipient de plastic în care nu ţin minte ce oi fi avut.
- Astea ce caută aici?, zic cu voce tare, aşa cum obişnuiesc să mă mir de fiecare dată. Le iau şi le aşez sub mască, lângă coşul de gunoi care stă să explodeze. Manevrez sticlele atent, să nu stârnesc monstrul. Deschid geamul şi suflu scrumul de pe pervaz. Iar plouă.


***


Stau întins în cadă şi citesc Henry Miller. Aburul se ridică pe lângă mine, se loveşte de tavan şi se-ntoarce în arabescuri pe lângă pereţi. Romanul ăsta m-a enervat rău de tot la-nceput, dar n-am mai putut să-l las din mână după 60-70 de pagini. Demenţă. Omul ăsta parcă a trăit cinşpe vieţi în comparaţie cu orice alt scriitor şi o sută în comparaţie cu un corporatist. Citesc de juma de oră şi pielea începe să mi se încreţească. Paginile se ondulează uşor. Când am ridicat cartea mi-am văzut sexul şi mi-am adus aminte că sunt eu, bărbat, 22 de ani, constituţie atletică. Omul ăsta îţi fură minţile. Îţi doreşti să vinzi tot şi să pleci cu hainele de pe tine în Paris, în Minnesota, la dracu în chirie, numai să trăieşti şi tu. Rândurile lui emană viaţă, fiecare corp de literă emană viaţă. Când închizi cartea, titlul emană viaţă. Unii mint atât de mişto, povestesc atât de bine, încât ajungi să nu mai ştii care-i viaţa adevărată. Dacă eşti aici sau acolo. Copil sau bătrân. Bărbat sau femeie. Viu sau mort.
Apa începe să se răcească. Pentru o fracţiune de secundă mă gândesc să golesc cada pe jumătate, să dau drumul apei fierbinţi din nou. Dar mi-e prea lene. Pun cartea pe maşina de spălat, trag aer în piept şi mă scufund în apă. Deschid ochii, la început simt câteva înţepături, dar totul se calmează. Mă uit în faţă şi văd cum mişcarea apei face ca sexul să se bălăngăne între picioarele ridicate la 90 de grade. E amuzant. Expir şi câteva bule de aer se ridică la suprafaţă. Îmi captează atenţia şi mă uit după ele. Din apă văd geamul, nu tavanul. Bizar. Mişcarea apei mă ameţeşte şi simt cum mi se învârte capul dintr-o dată. Mă prind cu mâinile de marginea căzii şi mă ridic cu zgomot de val, trăgând aer pe gură. Sprijinit de tocul uşii, îl văd pe Mişu fumând:
- Ce faci, meştere? Aşa vrei tu să te sinucizi?, şi-mi aruncă halatul din cui.
- Pe unde-ai intrat, frate?
- Pe unde... pe geam. Era deschis cât capul tău. Te-or curăţa ăştia într-o zi. Şi e numai vina ta... Ascultă-mă bine!
- Ce-ai, bă? Ce-i cu paranoia asta, aşa, dintr-o dată?, mă ridic şi-l întreb în timp ce-mi leg cordonul. Ies din baie în urma lui, lăsând urme de tălpi pe hol şi prin bucătărie.
- Ce-am... Eu n-am nimic, da’ te văd prost pe tine, de parcă frate-miu n-ar fi de ajuns. Ia zi-mi, ai ceva potabil în casa asta?, şi deschide pe rând uşile tuturor dulapurilor. Duhneşte a băutură în ultimul hal.
- N-am. Apă.
- Păi să n-ai, băga-mi-aş picioarele!
- Ce vrei, frate, dacă n-am... Dă-mi şi mie o ţigară...
- Şi nici ţigări să n-ai! Ia... şi-mi aruncă pachetul de Parliament.
- N-am ieşit de miercuri din casă. Am fost copt. Ce dracu să mai fie pe-aici... Haos.
Îmi aprind ţigara şi mă las pe spate. Baia asta m-a înmuiat rău de tot. Mă uit la el cum se fâţâie prin bucătărie, şi-a aprins încă o ţigară şi încearcă să se ferească de privirea mea. Vrea să-mi spună ceva, dar aşteaptă să-l întreb eu ce s-a întâmplat. Sunt curios, dar parcă intră mai bine fumul când nu se zborşeşte cineva pe lângă mine. Îl mai las un pic. Mă uit la pantofii lui jegoşi, mi-a umplut bucătăria de noroi. Pe tocul geamului e un gogoloi de pământ gălbui, cu un fir de iarbă ieşind din el. O mică insulă. O nouă geneză. Îmi trece prin cap „Uite, Mişule, şi tu faci minuni”. Zâmbesc şi expectorez aproape fără să vreau. Ăsta se-ntoarce şi se opreşte cu nişte ochi turbaţi, fixaţi pe mine:
- Ce dracu râzi, bă? Hî?, şi mă prinde de halat. Mă ridic încet, mă apropii de el, îi desprind mâna de pe halat şi-i şoptesc răspicat:
- Bă prostule, dacă mai intri în casa mea pe geam, te calc în picioare. Dacă mai urli la mine, te calc în picioare. Ai înţeles?
Nu face nicio mişcare, mă priveşte cu nişte ochi goi, dar îmi controlez nervii şi îi zic:
- Hai, stai jos şi povesteşte-mi care-i şusta. O cană sau jumate?
- Ce...? Aaa... O cană.
- Fără zahăr, nu?
- Fără.


***


Mă plimb prin bucătărie cu paşi mici. Din când în când sorb din cana cu cafea fierbinte. Deschid geamul puţin, să iasă fumul gros şi arunc bucata de pământ jos. Curăţ urma lăsată de gogoloi pe pervaz cu chiştocul. Cineva intră în gang cu bicicleta. O sprijină de perete şi se uită împrejur. E abia 5.20, dar afară plouă şi e foarte întunecat. Pentru prima oară după mult timp îmi vine să scuip. Simt în gură o flegmă amară, un amestec de tutun şi cafea şi-l trimit într-o baltă, direct sub geam. Nu-mi place gestul, e ca şi cum te-ai pişa în văzul lumii. Tot aia. Dar plouă şi biciclistul e departe, dezorientat. Mă-ntorc spre Mişu, care şi-a strâns picioarele sub scaun după ce-a văzut că ocolesc fiecare urmă lăsată de papucii lui jegoşi.
- Şi ce-ai de gând să faci? Mă rog, ce-aveţi...
- Crede-mă, nu ştiu. De-aia am venit, să-ţi zic şi... nu ştiu, poate e vreo şansă dacă vorbim cu ăia. Să le explicăm că a fost o greşeală, că au fost sparte conturile.
- Basme, puştiule. Crezi că înghit drame de-astea? Alţii şi-au pierdut casele şi tot, îţi zic clar. Îi doare-n cur pe toţi... Ce? Ţie ţi-ar păsa?
- Frate, nu mă lua cu reversul medaliei şi explicaţiile tale. Înţelege că ăia erau toţi banii, trebuie să-i recuperez cumva. Ce dracu fac acum? Am lucrat trei ani degeaba... trei ani... îmi vine să-l omor.
- Da... mă gândesc că... aşa e, şi eu l-aş strânge de gât. Cum pizda mă-sii, bă? Adică am văzut că în ultimul timp o luase uşor pe ulei, da’ am zis că nu tre’ să-ţi arăt eu rahatul de sub nasul tău. Era cu tine-n casă...
- Şi eu cu ce-s vinovat, că am avut încredere şi că am împărţit totul cu el? Nu aşa era normal? Mai mult, a zis că se lasă de facultate, că îngheaţă anul şi rămâne să ruleze banii până în octombrie. Am zis „Bine, Dragoş. Dacă zici că e ok, facem”. În şase luni îi puneam la dispoziţie doişpe identităţi, le trecea prin toate bonusurile, rulaj 300.000, profit 15.000, jumi-juma, frăţeşte.
- Nu pot să-mi dau seama ce-a fost în capul lui...
- Un căcat! Aia a fost în capul lui.
- Hai că vedem noi. O scoatem la capăt cumva... Mă duc să mă-mbrac. Am nişte cereale dacă ţi-e foame. Laptele-i jos, da vezi că două cutii-s goale.
- Mă piş pe ele... şi se descalţă ajutându-se de fiecare dată de celălalt picior. Îşi împinge pantofii sub scaun, plictisit.
Îl văd că aproape plânge. Nu ştiu ce să-i zic. Ce dracu... Era munca lui. Era fratele lui. Aceeaşi casă. Acelaşi sânge. Dacă l-aş găsi pe nenorocitul ăla, l-aş lega de scaun şi i-aş scoate dinţii. I-am învăţat pe amândoi tot ce ştiam, le-am explicat că nu există strategii, că nu te poţi îmbogăţi dintr-o dată. Asta era o şmecherie, o breşă în sistem ce mergea exploatată câţiva ani, dar ca un job normal, muncind zi de zi, rulând zi de zi, totul, în linişte şi cu grijă. Făceam asta ca să nu fim nevoiţi să muncim în facultate pentru un salariu de mizerie. Gambling controlat. Vânători de bonusuri. Deschideai un cont în bancă, aveai un card, îţi făceai un cont pe un portofel online, Moneybookers, de preferat. Depuneai nişte bani, oricât, de la două milioane în sus. Îi transferai din bancă în portofelul online, din lei în euro, apoi luai lista la mână.
Când am început eu, erau cam douăzeci de cazinouri online care te invitau să le spargi faţa. Direct. Fără prea multe condiţii. Era uşor. Depuneai 50 de euro, îţi dădeau bonus 50 de euro, trebuia să rulezi 500 pe tâmpenia lor de soft şi într-o oră aveai 100, banii tăi. Era o treabă la 18 ani. Sistemul era acelaşi peste tot, doar sumele necesare depozitului iniţial şi rulajele difereau. Erau şi cazinouri babane, depuneai 500, îţi dădeau 500, dar trebuia să rulezi cinşpe mii de euro. Aici deja devenea riscant, trebuia să ai ceva bani puşi deoparte, pentru că situaţia nu era roz mereu. Puteai să faci şi o mie în trei zile, dar puteai să prinzi câte-un downswing de două-trei ore şi pierdeai 500 de euro fără să simţi. Apoi rămânea să termini rulajul din banii tăi şi, dacă mai aveai în jur de 10 mii de pariat cu 500 de coco, nu erai prea fericit. Nu puteai să-i retragi după ce pierdeai bonusul, termenii şi condiţiile specificau asta clar. Puteai să ieşi fără două-trei sute din afacerea asta. Sau să ieşi fără toţi. Se mai întâmpla. Nimic nu mă surprindea. Nimic altceva nu mă interesa decât să rulez destul, astfel încât să-mi acopăr cheltuielile pe luna respectivă, să trăiesc decent şi, dacă se mai întâmpla să pun câteva sute deoparte, nu era rău. A fost bine şi atunci, dar înainte a fost dumnezeu.


***


Prin 2000, când au început să se mute cazinourile mari pe Internet, se printau bani. Depuneai 100 de euro, îţi dădeau 200 şi trebuia să pariezi 500. Înţelegi? Adică făceai 200 de euro în maximum o oră. Cum se rulau banii? Simplu. 500 de mâini la blackjack cu miza 1 euro. Statistica ne spune că pierdem aproximativ 1 euro la 200 de unităţi rulate, asta dacă aplicăm strategia corectă. Deci la 500 de euro, pierdeam 2,5 euro. Restul de 197,5 veneau, alături de cei 100 depuşi iniţial, în buzunarul tău. Eu n-am prins perioada asta de lux, dar m-aş fi asigurat pe viaţă. Cum să nu iubeşti cazinourile?
Asta făceai zi şi noapte: depuneai, rulai, retrăgeai banii. Pe fiecare din cele douăzeci de cazinouri. Profit? Două mii pe cont. Când terminai? Heh, aici stă toată şmecheria. Când epuizai contul tău, cumpărai o altă identitate, reinstalai windows-ul, descărcai softul şi o luai de la capăt. Prieteni, rude, colegi, le explicai cum stă treaba, le spuneai că le dai şi lor o parte din profit, un procent, lumea era bucuroasă în general că va lua un milion pe lună fără să facă nimic. În timp, le explicai că s-a împuţit treaba, astfel încât nu le mai poţi da banii o perioadă, dar, dacă sistemul îşi revine, îi anunţi şi îi bagi şi pe ei în treabă. Nu se supăra nimeni. Aşteptau toţi două-trei luni, apoi te întrebau discret, aproape ruşinaţi, dacă n-au intrat lucrurile în normal. „Nu, totul merge şi mai rău, abia reuşesc să-mi plătesc chiria”. După asta nu mai întreba nimeni nimic. Subiectul era clasat. Conturile, cardurile, copii după buletin, permis de conducere, certificat de naştere, extras de cont, toate erau ale tale.
Eu aveam cinşpe oameni. Identităţile mele. Eram, pe rând, Gabriel, Mihai, Monica, Boris, Virgil, Sorin, Carmen, Andreea B., Andreea S., Vlad, Răzvan, Diana, Tudor, Andrei şi, în final, eram eu. Contul-mamă. La cu totul altă bancă, banii în depozite mici, uşor de spart în cazul unor probleme. Chiar dacă nu avea ce să se întâmple, tot nu te simţeai ca un curator la Muzeul de Istorie. Şi au fost tot felul de neajunsuri, dar altceva mai bun n-a fost.


***


În bucătărie îl găsesc pe omul meu dormind cu capul între mâini. Pe masă. Ce dracu, n-am stat decât două minute dincolo... Mi-e milă de el, dar îmi vine să râd mai mult, nu ţine la băutură. A fost de când îl ştiu ciuca bătăilor din cauza asta. Într-o seară l-am chemat cu noi la un tutun englezesc. A făcut pe eroul, că e o prostie, era iritat şi totodată mândru că nu simte nimic, dar în zece minute stătea cu capul între genunchi şi se uita la rosturile dintre plăcile de gresie. Şi-a schimbat declaraţia. A spus că nu MAI simte nimic. Păi aşa, frate, aşa mai vii de-acasă. A stat două ore fără să zică un cuvânt. Din când în când mă aplecam să văd dacă-i în regulă. Era bine. Departe. Devenisem nostalgic şi eu. Primul trip. Primele conexiuni, primele senzaţii, primele percepţii. Toate, miraculoase, ca primul fir de păr pubian.
Nu ştiu ce să fac cu el în momentul ăsta. Dacă-l trezesc, începe iar să urle că frate-su, că banii, că pizda mă-sii. Dacă-l las acolo, mă simt eu ca dracu. N-am putut să fiu nesimţit niciodată. Adică să nu-mi pese. Mare defect, ştiu, dar m-am obişnuit cu asta. Rândurile se rup, cercurile se strâng în jurul meu, oamenii din interior sunt tot mai puţini. Aceiaşi. Convieţuim paşnic. Ne suportăm defectele, ne cunoaştem slăbiciunile. Încercăm să fim oneşti cu noi înşine. Ce-i dincolo de pereţii ăştia contează cât contează pentru baba de deasupra că a căzut serverul nostru.
Mă hotărăsc să-l trag în patul meu. Îi ridic capul şi deschide ochii mari, apoşi.
- Mişule tată, hai în cameră. Dormi acolo... OK?
- Unde...?, şi se ridică singur. Mă urmează încet, teleghidat, ca un copil care se trezeşte buimac şi nu ştie că a ajuns la bunici cu o seară în urmă.
- Hai, culcă-te aici, şi-i arăt patul.
- Scuză-mă, frate... Numa’ un pic... Să stau aşa, şi zâmbeşte tâmp la mine în timp ce se aşază pe pat. Trage pătura peste el şi îngână ceva, apoi respiră tot mai rar. Ritmic.
Închid uşa după mine, iar Jack se strecoară la limită, cu coada ridicată. Are ochii mici şi se întinde în hol, cu ghearele scârţâind pe gresia netedă. Mare puşlama. Îmi iau ustensilele şi m-apuc să mătur prin bucătărie. Jegul mă indispune. Nu-s un om al extremelor. Nici ca-n spital, dar nici ca-n case părăsite. Femeilor le place să vadă un bărbat robotind în bucătărie. Ar vrea un sclav lângă ele. Împuţitele dracului.
Fragment din romanul POKER, în curs de apariţie
la Editura Cartea Românească

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul