Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rabbit hole. O gaură neagră

        Ana-Maria Nistor

Dacă vă impresionează poveştile american style cu tematică socială, strecurate prin ceaiul leşios al terapiei de grup, merită să vedeţi spectacolul de la Act. Dacă nu, mergeţi la teatru.


Detest – cel puţin în scris – epitetele, verdictele şi judecăţile la febră mare. Dar îmi vine să strig, precum Ortega y Gasset acum o sută de ani: „Arta a devenit prea umană! E vremea să o dezumanizăm”. Interziceţi, măcar o perioadă, verismele, neonaturalismele, feliile de viaţă care dublează documentarele TV. Lăsaţi frumuseţea limbajului scenic în pace şi nu mai încercaţi să potriviţi gustul de aici într-un pat al lui Procust american. Miza acestor importuri e mică şi, în afară de un „uite cine a mai luat Premiul Pulitzer”, nu văd vreun câştig. Iar pentru acest gen de informare a publicului de teatru, e suficient să faci un spectacol-lectură, nu o premieră în toată regula.


Interesant este că tocmai am salutat, în rubrica de faţă, o altă producţie de la Teatrul Odeon, semnată de cuplul regizor-scenograf Mariana Cămărăşan – Alexandra Penciuc. Tot un text contemporan, a cărui montare spunea ceva. Piesa lui David Lindsay-Abaire e greşită, însă, din croială şi, oricâte paiete i-ai pune, tot strâmb stă. Dacă-i mai adaugi şi o regie studenţesc-minimalistă, fandacsia-i gata: două ore lungi, în care spectatorii se foiau pe băncuţe, uitându-se din ce în ce mai des la ceas.


Din nefericire, s-au înmulţit exerciţiile pe astfel de piese scrise cu dorinţa secretă de a deveni film cu buget cât mai mare. Şi unele, ca în cazul de faţă, funcţionează foarte bine aşa. Altfel, cadrele lungi de pe scenă în care mama suferă după băieţelul său mort într-un accident stupid devin insuportabile. Nu mai vorbesc despre cele în care se discută de ce tatăl nu mai merge la terapia de grup, în care sortăm în timp real jucăriile copilului spre a le dona unui Centru, scenele de conversaţie banală spre stupidă în care nu se întâmplă nimic, dar – vezi, Doamne –, tensiunea creşte în interior. Domnul David Lindsay-Abaire nu e nici Cehov, nici O’Neill, nici măcar Albee. Iar pentru ca un fapt de viaţă cu adevărat sfâşietor să devină literatură e nevoie de ceva mai mult decât o tehnică dramatică însuşită cuminte la cursul de playwriting. Cu atât mai mult cu cât, referitor la tema de faţă, există în istorie figuri tragice drept exemplu, precum Hecuba, care au atins sublimul. În Rabbit Hole, însă, şi cele mai dramatice momente sunt atât de clişeistic scrise încât băltesc în derizoriu. Şi atunci ai două posibilităţi: ori te detaşezi de subiect şi tratezi abordarea în cheie ironică, ori laşi textul pe meridianul său cu tot cu ecranizarea lui, cu Nicole Kidman în rolul principal. Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc n-au făcut nici una, nici alta. S-au lăsat copleşite de poveste, cu toate amănuntele acesteia, în care pare că prin cuvinte simple se iţesc teme grave, precum viaţă şi moarte, maternitate şi soartă, Eros şi Thanatos. Dar nu-i decât o fotografie făcută cu telefonul mobil unei familii care iată cum trăieşte după un mare necaz! Şi spectatorul e chemat să vadă asta timp de două ore, cu ochii larg deschişi, să urmărească felul în care „trăiesc” personajele şi să zemuiască în ceva care seamănă izbitor cu multe din „cazurile” difuzate pe PRO TV sâmbătă seara. Dar de dansat nu dansează nimeni pentru mine, afară doar de actorii care se străduiesc, fără reproş, să ducă transmisia la bun sfârşit. Altfel spus, să-şi ţină personajele în picioare până la capăt chiar şi atunci când nu prea au treabă prin scenă, să alterneze monotonia cu ruperi de ritm în cheie comică, să capteze publicul cu priviri atunci când ce se întâmplă n-are nimic a spune. De altfel, distribuţia este calitatea acestui spectacol şi, chiar dacă există scăpări sau diferenţe de temperatură în jocul actoricesc, toţi cei cinci se susţin unul pe celălalt, de la început până la sfârşit. Atunci zâmbesc uşuraţi la aplauze. Cred şi eu! Una peste alta, e o experienţă să faci faţă unei asemenea situaţii, în care viaţa brută are pretenţia de artă doar pentru că bate filmul. Aşa o fi; dar teatrul nu-l bate, nici atunci când acesta glisează în cine-verité de tip mass-media. Pe aici, pe tărâmul îmbibat de uman, nu-i nici mimesis, nici teatralitate, nici măcar clasicul „realism psihologic”. E doar o mare gaură neagră. Actorii cred că ştiu ce spun; spectatorii ştiu sigur.



RABBIT HOLE
de David Lindsay-Abaire;
un spectacol de Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan;
video: Alexandru Iureş;
cu: Emilia Dobrin, Nicoleta Lefter, Cătălina Moga, Emil Măndănac, Cosmin Panaite; Teatrul Act, Bucureşti

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul