Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Conferinţele Educaţiei

        Adrian Costache

Între problemele cu care se confruntă Educaţia, se evidenţiază azi cu putere absenţa unor publicaţii care odinioară dădeau un sentiment de apartenenţă şi comunitate intelectuală profesorimii. Mi se va putea spune că există, totuşi, destule apariţii care au ca ţintă şcoala. Ele sunt, însă, editate de trusturi private şi marcate de simpatii politice. Ziarul Adevărul, de exemplu, a scos (mai scoate oare?!), săptămânal, un supliment dedicat domeniului, remarcându-se cu ceva vreme în urmă, prin dure atacuri împotriva ideii de manual alternativ (?!); Tribuna Învăţământului, cea mai cunoscută dintre publicaţiile şcolii, continuă să apară, tot din fonduri private, dar a devenit, pe măsura scăderii interesului pentru problemele dezbătute acolo, tot mai mult îndatorată sindicatelor şi unor orientări politice vizibile şi ele. Revista de Pedagogie, o publicaţie cu o anume ţinută, pare a fi dispărut demult, iar Şcoala Edu, o apariţie lunară, distribuită gratuit, este asociată unui proiect cu bani europeni, intitulat, năucitor cumva: Practică să înveţi, învaţă să practici. Aşa cum era de aşteptat, şi ziariştii dedicaţi domeniului, şcolii adică, sunt tot mai puţini, în condiţiile în care oricum calitatea lor a fost, uneori, discutabilă. Despre televiziuni ce să mai vorbim, fiindcă aici şcoala apare doar când e vorba de vreun scandal, problemele serioase nu interesează. Din când în când, TVR Cultural sau TVR 2 redescoperă, totuşi, domeniul şi-i dedică un număr modest de minute. E posibil ca în provincie lucrurile să stea ceva mai bine, dar ceea ce pare a rămâne constant este o senzaţie de gol publicistic, într-un spaţiu în care dezbaterile pe teme diverse, atunci când sunt organizate, sunt frecvent de-o sterilitate care tulbură adesea bunul-simţ intelectual. Asta într-un context în care chiar categoria profesională a dascălilor pare tot mai apatică şi tot mai puţin dispusă să participe la discuţii privind actualitatea fenomenului educaţiei. Situaţia, de fapt, se înscrie între acele anomalii cu care societatea românească se confruntă de vreo douăzeci de ani: facem capitalism fără să ştim prea bine ce este capitalismul, facem democraţie fără să ştim prea bine ce este democraţia şi facem reformă în şcoală fără ştim prea bine ce este reforma...


Aşa se face că, în locul unor informări obiective şi al unor dezbateri reale, schimbările din educaţie din ultimii ani au dobândit o evidentă coloratură politică, înconjurându-se tot mai mult de valori conjuncturale, asociate partidelor, oamenilor acestora, unor lideri de sindicat, şi doar rareori nevoii reale de schimbare. Şi de aceea, fără să ne mirăm prea mult, aceste schimbări, numite reformă, au eşuat adesea în zvon, aproximare sau, în cele din urmă, în umori. De altfel, instituţia însăşi din strada Berthelot, Ministerul adică, şi-a pierdut, pare-se, competenţa de a comunica autentic cu corpul profesoral. Două lumi diferite s-au constituit în ultimii ani: „şcoala reală”, adesea debusolată, şi lumea birocraţiei din fosta Casă a Şcoalelor, ale cărei feedback-uri se rezumă tot mai mult la ceea ce funcţionarii puterii de la judeţe transmit centrului.


Poate pentru a substitui o asemenea absenţă, Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu” împreună cu revista Tribuna Învăţământului organizează lunar, de mai bine de doi ani încoace, „Conferinţele Educaţiei”, de curând având loc a XX-a întâlnire din această serie. Succesul unei asemenea iniţiative ar fi fost, probabil, mult mai vizibil dacă la asemenea dezbateri organismele invitate şi implicate prin chiar datele lor naturale de funcţionare ar fi binevoit să fie prezente, să ia act de existenţa întâlnirilor şi, eventual, să le instituţionalizeze. Cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, multe dintre instituţiile-cheie invitate de fiecare dată – Minister, Academie, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Ministerul Culturii etc. (excepţia meritorie o constituie Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti) – s-au remarcat printr-o filozofie a absenţei sau printr-o prezenţă sporadică, refuzând, astfel, inexplicabil, să participe la instituirea, în fond, a unei culturi a dialogului pe teme de o mare actualitate. Ultima întâlnire, de exemplu, chiar dacă nu a avut un subiect distinct legat de Educaţie, a cuprins indirect numeroase trimiteri la fenomenul educaţional. S-a încercat discutarea unor aspecte (poate chiar a prea multor aspecte!) legate de Europa şi de devenirea europeană a României, pretexul fiind data de 9 mai – Ziua Europei. S-a vorbit, sau s-a intenţionat să se vorbească, despre Devenirea europeană a României, despre Unitate în diversitate, despre Margine şi marginalizare, Identitate naţională şi europeană, despre Ce înseamnă a fi român în Europa, ca şi despre Europenizarea prin Educaţie, adică exact despre ceea ce ar trebui să intereseze cel mai mult şcoala românească azi. Oarecum de aşteptat, un asemenea draft de probleme a stârnit controverse, nu doar fiindcă „materia” propusă era prea densă, dar mai ales fiindcă opiniile au fost extrem de diverse, de la cele bizare, exotice cumva, unele cu ecouri din naţionalismul ceauşist, fascinate încă de „superioritatea, inteligenţa şi creativitatea fără margini ale românilor” sau de obsesia unor clasamente etnice şi naţionale, în care ideea vechimii noastre este împinsă până dincolo de marginile... planetei, până la cele enunţate de participanţii sceptici sau lucizi care au remarcat distanţele, enorme încă, dintre noi şi Europa, între „instituţionalitate/ instituţionalism” european şi gravele sincope şi rătăciri în funcţionarea Legii şi a Instituţiilor în România de azi, între Proiectul unei Europe marcate de „raţionalitatea europeană”, ca simbol al unei identităţii, şi o realitate globală, în care se poate intra în conflict cu alte civilizaţii, cu alte modele şi valori...


Dincolo, însă, de felurite atitudini şi rezerve, fenomenul ca atare, finalizat modest – doar prin publicarea unor fragmente de intervenţii în revista organizatoare (e nevoie, probabil, de conturarea unor sinteze care să fie înaintate instituţiilor interesate!) –, subliniază o nevoie a schimbului de idei şi o aspiraţie către o sinteză de care există, cu siguranţă, nevoie azi, mai ales în spaţiul educaţional şi, poate, în egală măsură, şi în cel mai larg, cultural. Îngrijorător nu ni se pare atât fenomenul diversităţii uimitoare a opiniilor, îngrijorătoare este, mai degrabă, senzaţia de pulverizare a opiniilor, incapacitatea unei polarizări a ideilor în jurul unor valori care ar putea duce, în cele din urmă, la realizarea unor proiecte şi strategii pentru ziua de mâine. Şi, deşi tocmai educaţia este cea care are mai mare nevoie de o asemenea conturare de viziune, de o astfel de sinteză, la aceste eforturi nu participă, deocamdată, decât unele elemente ale societăţii civile sau profesori, în mod individual, în vreme ce instituţiile statului, plătite din bani publici, par a fi cuprinse de o dulce indiferenţă...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul