Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şcoala Gellu Naum

        Constantin Abăluţă

Anul acesta, pe 29 septembrie, se împlinesc zece ani de la definitivul viraj în suprareal al lui Gellu Naum. Şi, iată, fundaţia ce-i poartă numele a reuşit să editeze numărul 2 al Caietelor „Gellu Naum”, o elegantă carte de aproape 200 de pagini, cuprinzând inedite (Scoate amfioza şi alte texte), corespondenţă (cu Victor Brauner, Gherasim Luca, Paul Păun, Petre Popescu Poetul), documente fotografice (1939-1972) şi texte (Ludvik Kundera, Sebastian Reichmann, Dan Stanciu, Paolo Scopelliti, Iulian Tănase). Trebuie amintit că, la începutul anilor ’70, suprarealismul, cvasiilicit pe atunci, a atras pe câţiva tineri care şi-au luat de la sine drept mentor pe Gellu Naum, proaspăt „reconsiderat” – cum se spunea despre scriitorii cărora, după ani întregi de interdicţie, li se scoteau câteva cărţi bine „periate”. Aceşti tineri erau: Sebastian Reichmann, Valeriu Oişteanu, Dan Stanciu şi Gheorghe Rasovszky, primii doi poeţi, iar ceilalţi doi exersând în egală măsură grafica şi scrierea automată. Cel ce semnează aceste rânduri l-a cunoscut şi el pe Gellu Naum cam în aceeaşi perioadă, dar a rămas un simplu outsider, tot aşa cum suprarealismul lui n-a fost decât o experienţă pasageră. Cert e că Gellu Naum rămâne, după câte ştiu, singura figură majoră a literaturii noastre care a făcut şcoală încă din viaţă. Şi, când spun asta, mă gândesc mai cu seamă la puterea exemplului şi la înrâurirea spirituală decât la buchea unei metode efective de predare a poeticii suprarealiste. Discuţii libere, jocuri ale hazardului, amintiri revelatoare ale maestrului şi ale emulilor, toate developându-se în acea atmosferă tihnită a satului numit Comana, printre statuetele străvechi de provenienţă cumanică găsite la fiecare pas (cel puţin aşa spune legenda)... Nici nu trebuia altceva pentru a stârni imaginaţia tinerilor scăpaţi din infernul bucureştean al politrucilor culturali, în spatele cărora veghea ochiul vigilent al Securităţii. Da, athanorul lui Gellu n-a propulsat doar propriile poeme, ci a activat şi alchimia unor imaginaţii tinere care şi-au luat repede zborul, şi azi putem vorbi de poeţi ce constituie indubitabil una dintre componentele importante ale vieţii noastre literare. Dacă, iniţial, cei ce au aderat la viziunile mentorului au fost poeţi dintr-o aceeaşi familie spirituală, adică suprarealişti şi avangardişti, ulterior, pe măsură ce opera lui Gellu Naum s-a răspândit şi notorietatea internaţională nu s-a lăsat nici ea aşteptată, cercul din jurul lui s-a lăr­git, cuprinzând reprezentanţi ai unei generaţii mai tinere, nu neapărat de aceeaşi orientare artistică, dar iubind descătuşarea de forţe şi fronda pe care suprarealismul le propunea. Astfel, Simona Popescu, poet şi critic, Alex Leo Şerban, comentator cinematografic, şi, imediat după moartea maestrului, prin intermediul doamnei Lyggia, poeţii Adela Greceanu şi Iulian Tă­nase, greu catalogabila actriţă şi cântăreaţă Ada Milea şi încă o suită întreagă de tinere publiciste. Aşa se face că, la ora actuală, în afară de poeţii pomeniţi, există o fină, cvasisecretă reţea de fani, datorită cărora, în principiu, curentul suprarealist şi Fundaţia ar trebui să se poată afirma plenar. Dar pentru asta ar fi nevoie, desigur, de o revistă şi – de ce nu? – de un mic teatru experimental. Deocamdată, din câte cunosc, au existat doar două meritorii iniţiative editoriale: prima, în ordine cronologică, este mica editură intitulată frondeur Locul Tare, care, mai acum câţiva ani, a editat câteva cărţi de jocuri suprarealiste (unele în colaborare), din care amintim doar volumul lui Dan Stanciu şi Sasha Vlad, intitulat Borbro Feen Serliq Obs Kabupaten... ş.a.m.d. şi volumul lui Iulian Tănase şi Sasha Vlad, intitulat Borbro Obs Kabupaten Feen..., Sasha Vlad fiind graficianul care legitimează iconografic misterioasele locuri-perso­naje inventate de cei doi autori. De altfel, în afară de permutaţionismul scriptural evident, imaginile, desene în peniţă, uzează şi ele de o încifrată suprapunere de ductile reveniri cu fluctuante concentricităţi care, în cele din urmă, sfârşesc a portretiza cumva aceste fiinţe-spaţii dintr-o biblie suprarealistă, dintr-un taoteking al subconştientului, fiinţe evadate din regn şi din gen, ansambluri eteroclite de obiecte, precum personajele urmuziene („în principiu, un serliq este un tub”), speculaţii imposibile (Obs e „o copie răsturnată a unicului înmulţit cu paişpe, când paişpe încă nu era rupt şi mai avea în el zdrenţe de şapte”), energii mi­rifice („Mâncând-o – e vorba de o piersică – am pri­mit kabupaten, din savoarea sa kabupaten s-a desprins şi a venit la mine”), trupuri nedelimitate de nimic („Epona nu e un spaţiu, ci un trup. Şi fiindcă e trup, în Epona nu poţi face altceva decât să curgi, ca un sânge”), cele 13 personificări, cu discrepanţele lor, cu opacifieri felurite şi cu transparenţe larvare, alcătuind un cortegiu unitar, şerpuitor, o utopie explozivă (Dan Stanciu, Sasha Vlad). Mai recent, Editura Art a deschis Colecţia „Malul albastru”, lansând cărţile Adora de Iulian Tănase şi Dimensiunea „Umbrella” de Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu. În Adora, poate cea mai bună carte a poetului, aflăm aceeaşi foame de permutări, aliteraţii, ruperi de sens, viraje periculoase ale logicii comune, toate ca trăsături ce personifică humanoizi ori autonomizează elemente din natură ori anatomice, casnice etc., proiectându-le într-o miraculos-spăimoasă eternitate (norul norvegian; curcubeiele care îşi depun ouăle; cutremurul din fereastră, înzestrat cu pălărie; ochii ce ard pe câmpul înfrunzit din cameră; rochia-elixir, arborele genealogic al rochiilor tale etc.). Poemele ne supun unei presiuni a neprevăzutului, obişnuinţele ne sunt violentate, există o tensiune a deta­liilor care se încârligă ca într-un coşmar. Cum vizualul este predominant, putem spune că nu Magritte ori Chirico, ci abia Dali poate fi invocat ca gen proxim şi, în mod special, acea secvenţă a visului din filmul lui Bergman Fragii sălbatici, cu unda ei neliniştitoare. Există, desigur, şi zone mai calme, de reverie lucidă, dar aces­tea sunt minoritare şi parcimonios distribuite: „Copil surd şi mut fiind/ părinţii m-au trimis să locuiesc într-un clopot// După şapte ani petrecuţi în clopot/ vorbeam şi auzeam// Clopotul în schimb amuţise surzise şi albise// Părinţii mei au îngropat clopotul care mă salvase într-un alt clopot” (Poemul clopotului salvator). Ingredientul (auto)ironiei este şi el prezent şi moderează calin imaginile terifiante, dând unor poeme un suflu colocvial: „îmi priveam cu groază bătăile inimii cum goneau de nebune/ pe o câmpie însorită pe o câmpie însângerată/ mă duceam la ea şi o rugam să bată mai rar/ mă aşezam în genunchi în faţa inimii mele/ îi spuneam bate şi tu mai rar” (Poemul bătăilor de inimă). În 2008, Editura Cartea Românească publică volumul Mocheta lui Klimt de Sebastian Reichmann. Revenirea poetului la limba română se face într-un mod ocolit, nu prin reîntoarcerea la uneltele suprarealiste ale debutului, ci prin continuarea experienţei americane care a prilejuit faza actuală a poeticei sale în limba franceză. Libertatea reportericească a investigaţiei banalului cotidian, cu marja lui de insolit şi de paradoxal, constituie şi în acest volum orientarea principală. Încă o dată, acest autor de cursă lungă (şi în două limbi) se dovedeşte a fi un abil mânuitor al limbajelor, un constructor slujindu-se de goluri evocatoare şi de plinuri prezenteist-superflue, astfel încît ironia care se degajă devine însăşi respiraţia textului. Poemul total (ce vezi, ce auzi, ce gândeşti, ce-ţi aminteşti, ce imaginezi, ce ţi se dictează din subconştient etc.): răspântie a drumurilor pre­simţite, colaj de stări şi de evenimente, predispoziţie lăuntrică revărsată-n cuvinte. Combinaţie de postsuprarealism şi prozaism american, o lungă şi nonşalantă scrisoare către un prieten ori către iubită, volumul acesta ascunde o discreţie a tonului invers proporţională cu amplitudinea trăirilor, lirismul decantat care rezultă indicând, după noi, tocmai revenirea sensibilă la graiul matern şi poate critica exceselor lingvistice ale tinereţii. Dacă putem vorbi de o discreţie suprarealistă, atunci ea e încorporată în pluşul mochetei lui Klimt şi-n sclipirile pale ale luminatoarelor pasagiului Vilacrosse pe acea linie invizibilă care uneşte spaţiile şi timpurile unei vieţi părăsite şi apoi recâştigate. Ternul urban, descris fotografic e mai întotdeauna patul germinativ al unor ţâşniri miraculoase, al unor ipoteze meditative pline de candoare: „azi ai oprit o femeie din drum doar privind-o/ ai făcut-o să treacă strada şi să vină spre tine/ chiar dacă tu nu ai făcut altceva decât/ să întorci capul/ exact în momentul acela/ şi apoi să te îndrepţi în direcţia opusă/(...)/ în fiecare dimineaţă ne îmbrăcăm unii ca alţii/ ne amestecăm unii cu alţii/ pentru câteva clipe încă ne tăvălim în urmele viselor/ de peste noapte/ mult mai târziu decât niciodată ne întâlnim” (Aceeaşi gramatică).


Iată că gustul întâlnirilor suprareale îi însoţeşte pe poeţi şi le procură prelungiri ale viselor, altfel uitate, din timpul nopţii. Aşa crede şi Adela Greceanu, care simulează parcă imaginaţia unui copil: „Limba mea desenează pe perete un întuneric ud. El nu se aseamănă cu întunericul din spatele casei, când sunt trimisă după nuci. El este un întuneric ce se usucă repede. Nimeni nu ştie de el. Este ascuns după tăblia patului, cât de departe am ajuns cu limba” (Domnişoara Cvasi). Perspectiva copilărească este, pare-se, rodnică şi o simplă joacă de-a colajul poate atinge in­solitul celor mai savante dicteuri: „decupez acum capetele mele de copil nesuferit şi plângăreţ/ mutrele mele chinuite neînţelegând fulgerul/ blitzul care mă tot urmărea/ păsărică râzi dragă şi tu puţin/ decupez capetele şi le lipesc/ în alte fotografii/ pe burta mamei/ pe umerii tatălui/ pe burta mamei/ la picioarele tatălui// Am să ies din casă/ şi-am să merg fără grabă/ un obstacol am să fiu/ împotriva vântului”. Nu ştim dacă la data când apăreau aceste versuri (Xilofonul, 1990, Editura Litera) Simona Popescu îl cunoscuse sau nu pe Gellu Naum, oricum ele prevesteau că, înzestrată fiind cu un asemenea filon real-ficţional, nu-l putea evita. Poeta e înrudită cu suprarealismul mai mult prin degajare şi fragmentarismul amintirilor dictate, dar, după câţiva ani de studiu aplicat (de multe ori, Gellu Naum îmi programa vizitele mele de outsider în funcţie de „şedinţele de lucru” cu „o tânără care vrea să scrie o carte despre mine” şi care mai târziu am aflat că era Simona), spiritul ei viu a dat două ciudate şi esenţiale cărţi de eseuri: Salvarea speciei (despre suprarealism şi Gellu Naum), Editura F.C.R., 2000, şi Clava: critificţiune cu Gellu Naum, Editura Paralela 45, 2004, şi a recuperat şi îngrijit o ediţie de inedite din tinereţe (însoţită de facsimilele manuscriselor), volum ce a făcut o binemeritată carieră: Calea Şearpelui, Editura Paralela 45, 2002  – ediţie despre care a scris şi subsemnatul în cartea sa de cronici literare Regal poetic, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2009, pp. 130-133.


Trebuie să pomenim, desigur, şi contribuţia deosebită pe care o aduce Sanda Roşescu prin publicarea în 2003, sub titlul Despre interior-exterior, tot la Editura Paralela 45, a unui inedit dialog cu Gellu Naum înregistrat în anii 1975-1976, în vremea când era căsătorită cu poetul Valeriu Oişteanu.


Dintre exegeţii actuali ai poetului amintim doar pe Isabel Vintilă, care a publicat în 2010, la Editura Timpul, din Iaşi, un amplu, documentat şi inspirat studiu (teză de doctorat) intitulat Gellu Naum, o călătorie spre arhetipul interiorităţii. Încheiem aceste sumare consideraţii cu credinţa că vom stârni interesul cititorului (ba chiar şi al criticii) şi că această şcoală va reuşi să se dezvolte, să devină mai vizibilă şi mai apreciată şi să nu se oficializeze niciodată („Orice lucru permis nu are nimic a face cu ideea de libertate...” – citat din TERIBILUL INTERZIS, Cerneala surdă, 1945).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul