Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Inevitabilitatea literaturii

        Gabriela Gheorghişor

Doina Ruşti este o scriitoare care evadează mereu din corsetul realului, pentru a pluti, ca Aladin, pe covorul fermecat al imaginaţiei. Proza ei are de ce să deconcerteze, iar cititorul superficial riscă să rămână, captivat sau deziluzionat, la nivelul senzaţionalist al subiectului. Acesta pare să fie şi cazul recentului roman, Patru bărbaţi plus Aurelius (Editura Polirom, Iaşi, 2011), o naraţiune cu elemente de fast-food literar: tema bărbatului fatal şi a pisicii demonice, o intrigă detectivistică debuşând în thriller, personaje fără adâncime psihologică, simplitate vioaie a relatării.


Fuiorul poveştii se toarce la persoana I, prin Licia, o masterandă la Teatrologie care încă locuieşte la căminul studenţesc şi lucrează la o casă de producţie cinematografică, Action Film, la Departamentul de dezvoltare. Licia are obsesia „nemuritorului” Aurelius, motanul bunicului său şi prototipul inevitabilului, adică al seducătorului inaccesibil: „Nimic din ce-am trăit nu se compară cu el, cu acea privire prin care îmi spunea în mod indubitabil nu doar că mă dispreţuieşte până la moarte, ci şi că absolut nimic din ce voi face vreodată nu-i va clinti părerea despre mine. Mă atrăgea, privindu-mă cu insistenţă şi insinuare, uneori aproape cu simpatie, iar când ajungeam destul de aproape, întorcea îngreţoşat capul, zdrobindu-mă definitiv. Iar bucuria lui era atât de intensă şi de adevărată, încât o simţeam oriunde aş fi fost. Mi-a intrat în scoarţa cerebrală, s-a strecurat în aerul pe care îl respir şi în praful care ajunge cu lentoare până la etajul opt. Îi simt scânteierea din ochi, îl văd ridicându-se maiestuos, în timp ce eu mă transform în fir de salivă, scăpat de sub mustăţile lui drepte”. O dată cu apariţia plasei magnetice a lui George Cal (angajat, iniţial, ca rezumator de scenarii), în care se înţepeneşte Licia, năvă­leşte asupra ei şi trecutul, prin anchetele (private sau oficial-poliţieneşti) privind moartea altor ine­vitabili din viaţa eroinei (de fapt, fuseseră patru astfel de bărbaţi, toţi decedaţi accidental, ca-ntr-o glumă sinistră a destinului).


Dincolo de acest fir epic al ratărilor amoroase, la capătul căruia Licia se transformă într-o potenţială criminală, în roman se discută intens despre soarta cărţilor şi despre dispariţia poftei de a citi. În ceea ce o priveşte, Licia are o explicaţie legată de experienţele destabilizante cu inevitabilii şi de gheara maleficului Aure­lius, care nu suporta cărţile şi nici cufundarea ei nesăţioasă în actul lecturii (la un moment dat, Aurelius „profanează” un volum de Márquez, depunând pe paginile deschise o vrabie însângerată). Deşi căr­ţile se duc la tomberoane şi nimeni nu mai citeşte, oamenii continuă să comen­teze volume necunoscute, să vorbească despre ele „din auzite”, să-şi dea cu părerea pe bloguri, să colporteze zvonuri şi bârfe de pe Facebook. Foamea de senzaţional îi împinge mai ales către anecdotă. Dezbaterea acestei problematici explodează tot prin versatilul George Cal, mistificatorul operelor clasice şi autorul unui roman „invizibil”, fantomatic, popularizat prin recenzii scrise chiar de el însuşi. De altfel, personajul ajunge vedetă prin aşa-zisa producţie literară a pisoiului Saşa, „Romanul pisicii lui George Cal”.


Patru bărbaţi plus Aurelius nu este o parabolă (fie ea şi insuficient dezvoltată) despre moartea literaturii, ci o carte despre inevitabilitatea literaturii. Cât timp există nevoia de poveste, literatura nu poate pieri. E adevărat că îşi schimbă forma, ca Proteu, în funcţie de vremuri, dar supravieţuieşte. Epilogul reprezintă, de fapt, cheia povestirii Liciei. Cheia, metaforic vorbind, pentru că acesta nu dezleagă misterul, ci-l lasă la cheremul cititorilor. Privind romanul prin ochelarii referenţialului, e posibil să spui „E prea neverosimil!” şi să-l clasezi la scrieri „simpatice” şi uşurele. Cred însă că Doina Ruşti le-a întins o capcană tocmai celor cu superstiţia realităţii în interpretarea literaturii. Neverosimil (şi pueril) mi se pare faptul de a citi cartea prin grila verosimilului. Naraţiunea Liciei este o fabulaţie donquijotescă, emanaţia unei minţi cotropite de literatură (v. numeroasele referinţe literare), ficţiune funambulescă în coconul tern al unei existenţe rutinizate. Patru bărbaţi plus Aurelius se citeşte, într-adevăr, cu plăcere, fiindcă fantezia Doinei Ruşti lucrează şi la nivelul stilului, unde ingeniozitatea metaforelor şi a comparaţiilor plastice nu poate trece neobservată. Autoarea are şi ea demonul său: al inventivităţii neobosite.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul