Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La Londra, în stil suprarealist

        Cronicar

Constrângerile impuse de impresiile de călătorie pe care vrea să le transmită, spaţiul geografic, cultural şi turistic la care se face referinţă temperează întrucâtva discursul funciar suprarealist al lui Gheorghe Vidican, alcătuit, în genere, din imagini insolite, şocante sau chiar dezarticulate, pe care poetul le produce într-o manieră mai degrabă naivă decât programatică. În calitate de cititori, recunoaştem reperul, referinţa, adeseori celebră, care, în acelaşi timp, ne apare înstrăinată într-un fel, datorită unui context de imagini haotice, debusolante. Împletirea de realitate (ceea ce percepem) şi suprarealitate oferă aşadar trăsătura caracteristică a versurilor lui Vidican din acest volum, cu poeme scurte, brizante, ţinând locul unui jurnal de drumeţie. Astfel, pentru a recurge la exemple, să cităm câteva descripţii de pe harta poetului: „se tânguie inima păsărilor/ în frunzele căzute din pomii ce străjuiesc Palatul/ Buckingham/ aşchii de ochi răstălmăcesc cercul“; „bântuit trunchiul Tamisei despică călcâiul privirii cu un surâs/ (să notăm aici, totuşi, cacofonia groaznică – n.n) /preface amintirea în blazon medieval/ purtând trepte de dragoste:/ în turnul Londrei femei cu ochi plini de rugăciuni urcă“; „mă irită nările pline de ceaţă ale Londrei/ mă dă pe uşă afară frigul şi lumina din umbră/ pe clanţă se zvârcoleşte trupul diform al cetăţii“; „în viile pârguite îşi scaldă Tamisa zăbrelele din fereastră/ laudă braţul purtător de aromă al toamnei/ oglinda multiplică apa frumos ca pe-o copilărie/ prin lumina subţire îşi strigă coapsele/ sărutul mărşăluieşte prin cupe/ se întoarce umbra zilei în girofar“.


După cum se poate observa, poetul nu este un descriptiv, un evocator, în adevăratul sens al cuvântului, ci un producător de notaţii imagistice, în propria lor logică, din care unele se dovedesc pertinente prin aerul misterios al lucrurilor: „privirea trecătorilor/ osândeşte timpul din Turnul Londrei. ea/ are copite de fildeş. încerc să salvez galopul gărzii/ regale de la invazia maşinăriilor chinezeşti. melancolia/ strigătului învecheşte amintirile călăului. o pleoapă/ îmi acoperă şoapta să nu ţipe“; „salcâmii îşi ard frunzele în palma optimistului
incurabil/ se încrucişează bârfele prelinse pe fereastra metroului/ bufniţa bate în cuie dimineaţa/ dezghiocând mirosul cafelei peste sfârcurile barmaniţei/ gata-gata să se răstoarne în ochii Tamisei“; „liniştea decapitează oraşul/ laşitatea imaginarului prin mulţimea din Trafalgar Square/ simulează un foc de artificii/ a înflorit mirosul victoriei în palmele lui Nelson“; „se revoltă iarba pe rugina ei/ ca într-o ceremonie. Vântul se furişează printre dinţii/ populaţiei/ poartă colaje de cer coama cailor din garda regală“.


Poetul ca „eu“ e puţin prezent în versurile sale. Îl în­tâlnim rareori, ca de pildă în acest poem: „o formă primordială a Timpului/ ceasul din turnul Big-Ben-ului locuieşte în trupul meu/ recurge la şiretlicuri pentru a povesti despre mine,/ cel/ incert/ vecinilor ce se hrănesc cu pulberea lunii/ îmi transportă în ambulanţe dimineaţa/ în care mărşăluiesc femei trădate în dragoste/ bătând cu mâinile pe umeriii ceşetorului/ monede de aur închipuind scări care urcă în turn/ ridurile de pe faţa tatălui meu“.


Mai interesant e de observat faptul că privirea autorului se îndreaptă cu precădere, dincolo de reperele consacrate de itinerarul Londrei, spre fiinţele neajutorate (co­piii surdomuţi, copiii din parcul St. James, negresele din Londra) sau spre animale (caii în special). În acest sens, al tandreţei, al melancoliei, printre cele mai bune poeme din carte se numără la Londra cu surdomuţii: „frumoşi ca un dascăl în prima zi de şcoală/ surdomuţii duhnesc a şoapte/ le rostesc cu degetele pline de uimire/ ei fac abstracţie de aglomeraţia din metrou/ cu zâmbetul în colţul gurii ironizează timpul/ la palatul Buckingham nu scot o vorbă/ au atins nemărginirea cu palmele/ lunecă cerul sub paşii lor/ timpul suferă de frig în turnul Big-Ben-ului/ apa Tamisei le atinge obrazul/ cu umbra lacrimei scursă din ochii reginei“. Prin animaţia ta­bloului, s-ar remarca şi poemul taverna: „se luminează la intrarea negresei gesturile/ lichide ale chelnărului/ ca un bătrân taverna presimte/ dezastrul ce-i flutură la glezne/ macină-n palme privirea bărbaţilor/ adulmecă melancolie/ mirosul de votcă şi transpiraţie aşternut în/ lumina felinarului ca într-o beregată/ gata să se despartă de ceaţa Tamisei pentru/ buzele ei/ tandră umbra tavernei atârnă beţia ofiţerului/ de şoldurile negresei/ peste umeri dimineaţa împinge în/ păsări de pradă apa Tamisei“.


Aşadar, în loc de călătorii onirice, în irealitate, Gheorghe Vidican ne propune, în versul său prozaic, suprarealist, călătorii printre realităţile unei mari metropole. Încercare aflată pe muchia riscului, care duce la un volum îndrăzneţ, dar care se situează sub cartea precedentă (Mansarda cu vitralii) a poetului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul