Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moartea e o gospodină bătrână şi urâtă

        Adrian G. Romila

În Cinema la mine-acasă (2006), temele lui Robert Şerban erau clar precizate în secţiunile volumului: poezia, lupta, dragostea, viaţa, prietenia. Cu variaţiuni. Era, cumva, o liniaritate, nu monotonă, căci tratarea era a unui eu distinct, original în ton, dar temele erau ale poeziei de pretutindeni. În Moartea parafină (Cartea Românească, 2010) tonul rămâne, dar tanaticul domină, cum o sugerează şi titlul, învelind evenimentul escatologic într-o materialitate fină, parfumată, plăcută la pipăit şi uşor de transfigurat la focul unui lirism decantat de zgura neesenţialului. Ambiguitatea gramaticală a asocierii celor două cuvinte de pe frontispiciu (al doilea e substantiv sau adjectiv?) nu dăunează sugestiei principale, că moartea e ceva firesc, aşteptat, după o viaţă ca „o vechitură de film rusesc”, după care ar urma întâlnirea cu „minunatele replici de după”. În poemele în care nu-i vorba de moarte, ea se subînţelege prin atingerea cu haloul celorlalte, de la care se molipsesc ca-ntr-un joc al convieţuirii pe hârtie, cu subtexte transmisibile.


În mod cert, poezia din noua plachetă a autorului timişorean e, mai întâi, antiurbană, în sensul unui patriarhal care revendică din start originarul, ca şi cum ar fi vrut să vorbească despre moarte doar în termenii rurali ai începuturilor, ca şi cum doar acolo, între case şi livezi, sfârşitul mai lasă loc unui sens. Rare sunt peisajele şi obiectele citadine, şi ele sunt trecute în fugă, plătind modernităţii un fel de tribut. Ca-n literatura de la începutul secolului XX, oraşul e văzut ca loc al pierzaniei şi al solitudinii absolute, ca spaţiu al oamenilor care nu te cunosc, care, deşi zâmbesc, nu-ţi zâmbesc ţie şi unde doar clopotele mai pot anunţa ceva important. Văzut la rece, oraşul dispreţuieşte memoria, care poate răscumpăra, prin semne păstrate, moartea: „de câte ori traversezi oraşul/ creierul ţi se-nmoaie încet/ şi uită/ aşa cum asfaltul topit pe care calci/ nu ţine minte/ nici măcar o urmă a ta/ oricât de apăsată ar fi/ oricât de sigură” (Viaţa într-un oraş). De aici, refugiul în evocarea câmpurilor, a troiţelor, a podurilor vechi (pline de amintiri), a gesturilor rituale (făcutul crucii) şi a deprinderilor casnice dispărute: „s-au dus femeile/ care întindeau ciucurii la covoare/ şi care spărgeau/ ceapa cu pumnul/ fără să-i zdrobească inima” (Femei care s-au dus); „am început copilăria/ cu poveştile de prin clăile de fân şi pod/ coteţul păsărilor stiva de lemne/ lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc” (Îmi părea săracă). În fond, nostalgia după o copilărie aproape de natură, după lucruri şi imagini de mult uitate defineşte cel mai bine atmosfera acestui volum, întors spre recuperarea unei lumi arhaice, care înţelegea moartea altfel decât cea recentă. Într-un poem, eul caută în podul casei diplomele şcolare ale bunicii premiante, descoperind obiecte care „parcă erau căzute/ din altă lume”, iar atingerea lor dematerializează, sublimează carnea, într-un prezent care nu mai are nimic de spus: „de câte ori treceam printre ele/ subţire ca un fluture fără aripi/ în urma mea se ridica polenul/ iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului/ mă mişcam încet/ eram de câteva ori mai uşor decât/ lucrurile pe care puneam mâna” (Lumea premianţilor). Privirea aruncată unui timp revolut, mai încărcat de semnificaţii are, în textele lui Robert Şerban, consecinţa distanţei imediate faţă de sărăcia trupului actual, golit de agresivitatea cotidianului. E vorba de o moarte şi de o renaştere, în eoni diferiţi.


Părinţii, dar mai ales bunicii sunt cei care patronează poveştile memoriei, reîmpros­pă­tând realitatea prin detalii altădată minore. Vechile cruci, soarele, râul, farmecul nopţii, cântatul cocoşului matinal, păsările, gâzele şi fluturii aduc din nou în vedere primordialul, darul uitat al vieţii mărunte: „deodată/ simt că sunt privit/ mă opresc/ mă uit în toate părţile/ chiar şi în sus// o furnică îmi iese/ de sub talpă/ şi îşi continuă/ drumul” (Sunt pivit); „un fluture s-a aşezat pe masa mea/ a stat nemişcat/ iar deodată a deschis nişte aripi/ atât de mari şi colorate/ de parcă mi-ar fi dat bună ziua/ din toată inima” (Fluture pe masa mea). Riscând o lectură antropologică, aş putea vedea în prezenţa păsărilor dorinţa bruscă de înălţare, de evadare retro, dar şi o traducere a morţii, căci sufletul-pasăre e un simbol central al reprezentărilor funerare populare: „inima mea e o ciocănitoare flămândă// îi înţeleg pe cei care vor s-o uşuie/ pe cei care-i aruncă/ din pungi sau de prin buzunare/ (...) zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încearcă să-şi facă un cuib” (Vreascuri). Îndepărtarea de ceilalţi, conştiinţa îmbătrânirii şi pierderea coerenţei apropie poetul de strămoşi, de bătrânii pe care-i va întâlni curând, după viaţa aceasta, şi pe care a început abia acum să-i înţeleagă, cu adevărat. În căutarea unui aluat comun, for­mele artificiale ale miezului de pâine revelează, modelate de mâna poetului, minunea comuniunii dintre vii şi morţi: „cu degetele cu care-mi fac cruce/ fac gogoloaie cât bobul de fasole/ le aşez unul lângă altul/ ca să-mi imaginez mai uşor/ capetele celor din stirpea mea/ care-ar putea să iasă/ la un moment dat/ de sub pământ/ şi să ne facă astfel/ părtaşi la o minune familială” (Invocaţie). Versurile nu sunt străine de un iz expresionist blagian, mai ales că retorica albă a propoziţiilor celebrează rar, ca-ntr-un ritual, dorul extincţiei.


Sigur, consistenţa tematică a volumului o dau poemele despre moarte, cele explicit despre moarte. Privită în cioburi diverse de oglindă, moartea apare când la privirea indi­ferentă a oamenilor „care descoperă/ la capul unui mormânt proaspăt/ o piatră funerară/ pe care nu scrie nimic” (Incognito), când la priveliştea banală a unor vitrine frigorifice „pline cu bucăţi de carne roşie roz sau bordo/ una mai frumoasă ca alta” (Carne vie) – şi-atunci „orice s-ar spune/ moartea are lumina ei”, când prin bucuria unei vieţi aflate la jumătatea ei, unde ceea ce se vede „departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu” e chiar momentul final (Jucărioara de-un leu). Se desprinde din toate acestea viziunea minimalistă asupra morţii, încercarea de-a o învinge cu armele seninătăţii tradiţionale în faţa ei, a unui fel de ataraxia impusă prin in­vocarea ordinii arhaice. Există un poem în care moartea e tabuizată din raţiuni religioase (M-am hotărât), prin decizia de-a nu mai scrie despre ea fiindcă Dumnezeu, înviind, a făcut-o inofensivă. În contrapondere, un alt poem anihilează moartea printr-un procedeu laic (Buna noastră gospodină): imaginând-o drept o figură domestică, o femeie gurmandă, grasă şi diformă, care se studiază autoironic într-o „oglinjoară de mână” şi-şi descoperă urâţirea. A îmbătrânit, i-au apărut puncte negre pe faţă, i-a încolţit mustăcioara, i s-au desenat riduri la coada ochilor, i-a crescut guşa, i s-au îngroşat şoldurile şi picioarele: „îi vine să râdă/ ce drac’ îşi face atâtea griji/ niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găseşte”. O gospodină bătrână şi urâtă, iată cea mai potrivită formă poetică de-a ironiza moartea.


Robert Şerban a îmbogăţit raftul românesc de poezie contemporană cu încă o carte bună, care i-a confirmat vocaţia. A pariat pe tema ultimă, tratând-o cu fragilitatea unui sensibil la frumuseţea celor îngropate în uitare. Şi esteticeşte, a câştigat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul