Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Serbările metonimiei şi ale indeterminării

        Felix Nicolau

Să scrii o tipologie a poeziei în ziua de azi şi să o faci în mod atractiv este o întreprindere mai puţin probabilă decât descoperirea unei fotografii color a lui Shakespeare.


Iată, Iulia Militaru reuşeşte acest lucru, întemeindu-şi isprava pe categoriile, deloc opuse, ale metaforei şi ale metonimiei. Prin scanarea genului liric se ajunge la concluzii curajoase, pe care orice cititor profesionist le-a intuit deja, dar pe care mulţi culturalnici se încăpăţânează să le ignore. Întrebarea-vector vizează raportul dintre poezie şi proză, ca tipuri diferite de discurs. Propriuzis, metoda teoreticienei este să aducă în discuţie observaţii ori teorii faimoase, pe care apoi le disecă, le stoarce de concluzii neformulate sau, pur şi simplu, le contrazice. O deconstrucţie a teoretizării pe marginea unui gen, în comparaţie cu alt gen, cel epic. Când Nicolae Manolescu şi Michael Riffaterre văd poemul ca pe o metaforă extinsă, despovărată de obligaţiile mimesisului, ei se plasează oarecum în trena dualităţii limbajului, promovată de Roman Jakobson, care şi el îşi rostogolea demonstraţia într-o albie saussuriană. Organizând limbajul în funcţie de axele sintagmatică şi paradigmatică şi urmărind, ulterior, perturbările similarităţii şi ale contiguităţii, Jakobson cartografiază domeniile metaforei şi al metonimiei. Iulia Militaru le „decartografiază” prin aruncare în abis: ea alege să discute procese şi fenomene, nu doar figuri de stil, ca abateri de la gradul zero al scriiturii. Metonimia propriu-zisă este tridimensionalizată până devine proces metonimic. Jakobson îşi construia teoria având ca punct de referinţă bolnavii afazici, care renunţă la conectorii din frază. Rezultă un stil telegrafic ce face aproape invizibil referentul şi constituie un prim pas către metaforă, către poezie. Căci cercetătorul nu admite că şi proza îşi poate organiza discursul după un proces de perturbare a contiguităţii, aşa cum nici poezia nu s-ar putea construi pe baza unui proces de combinare, metonimic. Sau, în caz că admite suprapuneri în interiorul unui gen, acestea neapărat trebuie să formeze subgenuri: de exemplu, poezia metonimică şi poezia metaforică. Dihotomia este inamovibilă.


Autoarea continuă răfuiala cu clasicii teoriei literare, amendând consideraţiile lui Riffaterre care analiza poemul abstracţie făcând de orice referinţă. Ea observă că un text dezvoltă un sistem referenţial propriu, fie el şi intratextual. În acest fel, sunt recuperate din podul cu „absurdităţi” o mulţime de texte a căror funcţie referenţială alterată este un efect al sensului lor. Şi de fiecare dată nu suntem lăsaţi de izbelişte într-un lan conceptual fără sfârşit, ci suntem înduplecaţi cu exemple din poezia română şi universală. Excelentă cunoscătoare a limbii engleze, Iulia Militaru apelează la texte literare, dar şi teoretice, pe care rareori le-am văzut aşezate umăr la umăr.


Aşezările mai mult sau mai puţin fortuite pe axele sintagmatică şi paradigmatică sunt destabilizate la puţin timp după ce părea că maeştrii trebuie doar corectaţi, nu răsturnaţi. Intervine teoria zonelor de indeterminare, care tulbură schematismul lui Ingarden. Cum remarcă şi Wofgang Iser, aceste goluri sunt strecurate în structură chiar de autor, dar altădată ele survin surprinzător, fără a juca vreun rol conştient în dirijarea interpretării. Legat de golul metaforic, Iulia Militaru face observaţia ageră că, în timp ce limba vorbită foloseşte metafora pentru a explicita abstracţiuni, în poezie lucrurile stau exact pe dos – ea îndepărtează referentul. Poezia ar reprezenta, astfel, la o primă evaluare, un discurs ce nu are în vedere comunicarea. La o secundară evaluare, poezia este distribuită în două tipuri de discurs, în funcţie de gradul de comunicabilitate. Primul păstrează nealterată funcţia comunicării, în timp ce al doilea îşi organizează discursul sau printr-un proces metaforic (perturbarea combinaţiei), sau printr-unul metonimic (cu perturbarea selecţiei). Paralelismul este inconsecvent însă, pentru că, în timp ce Paul Ricoeur promovează metafora de la stadiul de trop al retoricii la cel de element constitutiv al discursului, metonimia a fost menţinută într-o poziţie subalternă. Exact aici este de reperat contribuţia autoarei – ea admite un proces de constituire a discursului bazat pe legea contiguităţii.


Stilul telegrafic care poate constitui poezie este exemplificat cu fragmente din Stanţele burgheze ale lui Bacovia. Poemul ca metaforă, oscilând între actualizarea realităţii şi potenţializarea de lumi posibile, este valabil, aşa cum observa Theodor Adorno, în măsura în care sensul lui este mereu inovabil, surclasând intenţiile autorului. Dar – intervine din nou cu bisturiul ei subtil teoreticiana – problema artei contemporane nu ar fi reperabilitatea sensului, ci proliferarea necontrolată a semnificaţiei. Sau, în termenii lui Ştefan Lupaşcu, opera ca sistem îşi trage vitalitatea dintr-o dialectică fără sinteză. Aşadar, logica esteticii este una a contradicţiei. Criteriile de verificare a valabilităţii logice a unui enunţ, adevărul lui, sunt total irelevante în domeniul artistic, singurul unde ai dreptul să te contrazici fără să fii incriminat. Citiţi, aşadar, o carte aprigă de teorie literară, care, însă, pledează pentru libertate în vederea creativităţii maxime, fie ea şi perfect organizată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul