Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Luceferist de patru decenii (I)

        Constantin Stan

Am urcat scările imobilului din Ana Ipătescu cu nodul în gât şi genunchii tremurând. Nu, nu pe intrarea principală, cea luxoasă, impozantă, intimidatoare, ci pe cea din spate, scara de serviciu, mai populară, mai vijelioasă şi, într-un fel, mai descurajantă. Mă trimisese profesorul Crohmălniceanu la S. Damian cu nişte proze, altele decât cele citite la cenaclul „Junimea”, spunându-mi că i-a vorbit criticului şi secretarului general de readcţie, dacă îmi aduc bine aminte, despre mine. Era pe la sfârşitul lui martie 1972, era o vreme superbă afară, şi soarele amiezii de primăvară, emoţiile şi timiditatea de care am suferit totdeauna mă făceau să nu simt nici asfaltul bulevardului şi nici treptele când am intrat în clădire. La ora aceea a amiezii, redacţia era în letargie – mai nimeni. Nu mai ştiu cine m-a îndrumat sau cum am reuşit să detectez biroul lui S. Damian, nu mai ţin minte nici ce am spus, ce mi-a spus, fixat fiind cu privirea şi mintea pe încăperea cu câteva mese pe care nu se afla nimic, adică niciun semn al vreunei frenetice activităţi de redacţie. Am reţinut însă gestul ordonat cu care S. Damian a deschis un sertar şi a făcut să dispară în el foile mele dactilografiate şi data precisă „veniţi peste trei săptămâni să stăm de vorbă despre ele”. Trei săptămâni!!!  Pentru cineva care aşteaptă un verdict, la fel de tranşant cu „a fi sau a nu fi”, trei săptămâni înseamnă eternitatea, înseamnă 21 de zile înmulţite cu 24 de ore, rezultatul înmulţit cu 60 de minute, iar ce rezultă cu alte 60 de secunde! Timp în care treci de la exaltare la cea mai adâncă depresie în funcţie de ceea ce îţi imaginezi că ţi se va spune. Aşa că, frica de a mi se spune, ca la poşta redacţiei, „deocamdată, nu”, m-a făcut să mă duc mult mai târziu la „Luceafărul”. L-am aflat pe S. Damian tot în biroul gol, tot fără nicio foaie pe masa sa de lucru. A repetat gestul invers, a tras un sertar, a scos nişte foi şi m-a anunţat „Proza dumneavoastră o să apară pe 8 iulie, o să vă rog să veniţi la corectură joi 6 iulie, seara”. Nimic altceva nu mi-a mai zis, dar am văzut cum foile mele dactilografiate dispar din nou în sertar, de data aceasta într-un dosar voluminos, probabil cel în care se aflau materialele pentru numărul din 8 iulie.


Am intrat în sesiune, timpul nu a mai fost atât de chinuitor pentru că grijile cu examenele îmi mai acaparau gândurile legate de momentul apariţiei prozei mele în „Luceafărul”, dar asta nu înseamnă că din când în când nu defilau prin mintea mea scenarii catastrofice. Cu chiu, cu vai, cu sesiune, cu sfârşitul sesiunii s-a făcut de joi, 6 iulie, şi asemenea proştilor lui Rebreanu am plecat de-acasă din timp să nu pierd seara. Am ajuns cu mult înaintea înserării, iaraşi nu era mai nimeni pe la ora aia, cred că vreo 4, 4 şi jumătate, în redacţie, m-am aşezat cuminţel pe o banchetă, aşteptând. Şi am tot aşteptat până când holurile alea, birourile, foile, şpalturile au început să prindă o viaţă trepidantă, într-o atmosferă ce îmbina jovialitatea cu morga rsponsabilităţii. Obişnuiţii revistei se salutau zgomotos, se pupau, se întrebau de una şi de alta, îşi făceau program pentru după ce se va fi terminat corectura, iar eu aşteptam în continuare cuminţel pe aceeaşi banchetă. Până când cineva a venit să mă întrebe dacă aştept pe cineva, dacă mă poate ajuta cu ceva. După S. Damian, era a doua persoană care mi se adresa în redacţia revistei „Luceafărul”. Sper să nu mă trădeze memoria, sau să confund momentele sau să transfere, dar era nea Gelu Stoicescu, corectorul de la „Luceafărul”, om de care m-am simţit atât de legat sufleteşte fără ca vreodată să fi schimbat cu dânsul altceva decât formule ceremonioase de salut. M-a dus la corectură, mi-a înmânat pagina pe care se afla „Departe, acolo la noi, dincolo” (povestire pe care evident că nu o mai am, pe care nu am mai publicat-o nicăieri în altă parte), literele îmi fugeau sub ochi şi chiar de-ar fi fost greşeli nu aş fi îndrăznit să mă ating de ceva aşa sfânt cum erau literele alea tipărite.


Sâmbătă m-am sculat la prima oră a dimineţii, m-am dus la chioşcul de ziare de la capătul tramvaiului 21, mi-am luat revista şi am pornit-o spre baza „Cutezătorii” –nu ştiu dacă se numea aşa şi pe vremea aia -, unde, pur şi simplu, fusesem noi, câţiva filologi, trimişi să ne facem practica de vară -, cumpărând de la fiecare chioşc de reviste întâlnit în cale câte-un exemplar din „Luceafărul”. Evident că pe baza de agrement nu era nimeni, evident că lucrătorii care se mai iveau să mai îndrepte câte ceva se uitau la mine ca la un extraterestru care, întins pe iarba ştrandului, avea deschise în faţa lui o puzderie de exemplare din aceeaşi revistă, la aceeaşi pagină. Spre 9,30-10 au apărut şi cei câţiva colegi, mai ales colege, cu care făceam practica acolo, s-au arătat oarecum intrigaţi de mulţimea aia de reviste deschise la mijloc până când una dintre fete a sesizat povestioara mea şi a ridicat plictisită din umeri „ah, şi tu scrii?!” Îmi permit acum să fiu răutacios; era una dintre acele poetese răsfăţate de toate revistele care aveau „poşta redacţiei” şi care ne arăta în pauzele cursurilor ce răspuns favorabil a primit de la unul sau altul. N-a sărit niciodată de la „poşta redacţiei’ în paginile revistelor, n-a publicat decât foarte târziu, pe banii ei, un volumaş de versuri. Cum asta s-a petrecut după evenimentele din 1989, desigur că a acreditat ideea că a fost disidentă şi că cenzura îi scotea mereu volumul din planul editorial.


După alte trei săptămâni, S. Damian mi-a publicat şi a doua povestire, de data aceasta aproape o pagină întreagă de revistă şi, ca să zic aşa, am devenit luceferist. Cum pe prima povestire şi prezenţă în „Luceafărul” nu se pusese menţionarea „debut”, cum nu se practica pentru cei tineri însoţirea textului de fotografia autorului, cum la redacţie veneam doar să mai aduc proză lui S. Damian şi paşii nu mă duceau spre Uniune şi celebra ei cârciumă sau mai aproape de redacţie spre celebra „nea Jerca”, pe Povernei, s-a dus buhul că acel Constantin Stan este unul dintre scriitorii interzişi şi recuperaţi după dezgheţul din anii ’65-’66. Nu ştiam nimic din convulsiile lumii literare, nu ştiam nimic despre „albi” şi „roşii’, n-am ştiut multă vreme de ce a plecat echipa lui Virgil Teodorescu, de ce a venit echipa lui Nicolae Dragoş. La venirea acesteia, m-am trezit publicat în mai 1974 cu o proză girată de Nicolae Velea care spunea cam aşa „Constantin Stan are o semnătură apăsată, sigură şi singulară”. A fost începutul unei prietenii cu Nicolae „nea Lică” Velea de care voi spune în numărul viitor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul