Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O după-amiază cu IOANA CELIBIDACHE

        Crisula Ştefănescu

În urmă cu vreo douăzeci de ani, pe când aveam o emisiune de cultură la Radio Europa Liberă, am încercat să-i iau un interviu lui Sergiu Celibidache. Ştiam că acordă greu interviuri, dar, sfătuită de un coleg care mi-a spus: Dragă, tu scrie-i, pentru că vine o vârstă când fiecare dintre noi simţim nevoia să ne confesăm, i-am trimis, în cele din urmă, câteva rânduri. La scrisoarea în care solicitam interviul nu am primit niciodată răspuns. Nu ştiam la vremea aceea nici că Sergiu Celibidache era un „mâncător de jurnalişti” şi nici faptul că mai toate scrisorile pe care le primea zăceau teancuri-teancuri sau ajungeau nedeschise la coşul de gunoi.


Câţiva ani mai târziu, când Sergiu Celibidache se stin­sese din viaţă, am întâlnit-o pe Ioana, soţia sa, la Paris, la o sărbătorire UNESCO. O femeie fermecătoare, plină de vitalitate, dar care mi s-a părut oarecum inaccesibilă, la fel ca şi Celibidache. Spre surprinderea mea, după ce am schimbat câteva vorbe, ne-a invitat să mergem la ea acasă împreună cu un grup, la o masă im­provizată. Cum aveam alt program, cu regret, am declinat invitaţia. Ne-am reîntâlnit, după un timp, în casa Arianei Negropontes. Am găsit-o pe Ioana exuberantă, frenetică aproape în trăirile ei, caldă şi apropiată. Am stat mai mult de vorbă atunci, dar la modul general, superficial, cum se întâmplă la mesele unde este multă lume. Anul acesta, la Paris fiind, am fost invitată de Ariana să mergem la vernisajul Ioanei într-o joi, seara, pe 20 ianuarie, în Saint-Germain-des-Pres. Sălile, nu prea mari, ale expoziţiei deschise la Galeria de artă „Atelier Visconti”, erau arhipline. Când am intrat, lângă Ioana, pe care am găsit-o schimbată, oarecum fragilă, era Marie-France, fiica lui Eugen Ionescu, şi mai multă lume aştepta să primească un autograf pe ultimul album al Ioanei, apărut la început de ianuarie 2011. M-am strecurat printre cei prezenţi în a doua sală a expoziţiei şi, dintr-o dată, am intrat din Parisul gri şi rece într-o lume fabuloasă, caldă, aproape toropitoare: o pictură luminoasă, care-mi amintea de farmecul caleidoscopului prin care, copil, priveam vrăjită imagini care se compuneau şi recompuneau la nesfârşit din mici bucăţi de sticlă colorată. O pictură ca un joc, dar un joc făcut cu gravitate, încărcat de semne şi simboluri, abstractă şi totuşi incluzând în ea note muzicale sau figuri care apar din câte o fereastră deschisă spre infinit. O pictură abstractă, în care, însă, ochiul des­coperă adesea un chip de madonă, o aripă de înger, semne magice, cifre şi litere, mici colaje integrate subtil. O pictură care mărturiseşte despre bucurii intense, vizibile, dar şi despre o durere surdă, ascunsă. O pictură ca o muzică tulburătoare, riguroasă şi incandescentă, jucăuşă şi gravă totodată. Am stat minute lungi în faţa pânzelor, multe cu titluri muzicale, care adunaseră în ele, asemenea unui fruct, lumina şi căldura verii. Într-un târziu, m-am îndreptat spre Ioana, iar Ariana, care tocmai primea un autograf, i-a spus: Ţi-o aminteşti pe Cris?. Cum să nu? Ne-am îmbrăţişat şi am schimbat câteva vorbe. Aş fi vrut să scriu ceva despre pictura Ioanei, dar, nefiind critic de artă, nu-mi puteam asuma riscul de a intra într-un domeniu care nu-mi aparţine. Dar aş fi vrut aşa de mult! Şi atunci mi-a venit ideea: sigur, un interviu! Ioana să-mi vorbească despre pictura ei. Nu aveam cu mine nimic de înregistrat. M-am apropiat de Ioana şi i-am spus: Am putea sta şi noi puţin de vorbă? Nu acum, că eşti ocupată. Dar, poate, săptămâna viitoare, dacă ai ceva timp liber, aş vrea să-ţi iau un interviu. Stai să mă gândesc. Marţi... da, marţi. Sună-mă dimineaţa, ca să stabilim o oră pentru după-amiază! [...] Ioana m-a primit ca pe o veche prietenă, mi-a spus să-mi pun haina în hol şi m-a invitat într-un mic salonaş cu o canapea şi scaune tapiţate în galben, un birou, câteva vitrine, fotografii, afişe şi tablouri pe pereţi. Hai să stăm aici, că e mai cald, mi-a spus Ioana. Nu ştiu dacă, o dată cu vârsta, ţi se face mai frig sau e, într-adevăr, mai frig la Paris ca altădată. Eu n-am mai purtat haină de blană de ani de zile, dar acum mi-am pus-o ca să nu îngheţ. [...] Ar trebui să ne mutăm într-o ţară mai caldă. Dar cu atâtea lucruri de făcut... Acum am muncit foarte mult pentru albumul pe care tocmai l-am scos. L-ai văzut. A trebuit să mă cert cu toţi. Mereu a trebuit să spun: Nu! Aia nu, aia nu, aia nu... Mi-au spus Doamna Nu!


Am râs şi am scos din geantă dictafonul, mai mic decât un telefon mobil. L-am aşezat între noi. În salonaş era foarte cald. Mi-am scos sacoul şi l-am pus pe marginea unui scaun. [...]  


Cum facem? S-o luăm cu începutul, cu întâlnirea din 20 ianuarie la vernisajul expoziţiei tale de la Galeria Visconti...
Dar, ştii, cartea pe care am scris-o eu despre Sergiu...


Sergiu altfel. Am citit-o. 
Ei, acum s-a tradus în nemţeşte. 


A apărut?
A apărut, o am pe aici, pe undeva, nu ştiu cum o fi tradusă, pentru că româneasca are un fel de haz al ei, foarte aşa, ŕ la Cara­giale, ştii, or, în nemţeşte nu prea ştiu cum a ieşit. Am tradus-o şi în franţuzeşte. Eu! Nu mi s-a părut aşa hazoasă ca româneasca. Sunt multe cuvinte care sunt intraductibile în fond... boşorog... hodoroagă, care dau, totuşi, haz frazei. Am cartea pe aici, să mi-aduci aminte să ţi-o dau, să vezi ce-or fi făcut şi nemţii, că hazul nemţesc... ah... nu e lucru mare. Sunt ei foarte serioşi, sunt muncitori, dar... cu hazul... Şi ştii că am scris o carte acum, o să apară în România în mai. Poate faci un salt. 


La ce editură?
La Humanitas. E viaţa mea. Şi a scos-o Monica Pillat. Ea a înţeles hazul meu. Pentru că eu n-am vrut niciodată să vorbesc despre viaţa mea. Nu ştii ce-a fost aici după moartea lui Sergiu, ca să scriu, despre Sergiu şi viaţa mea cu Sergiu! Jamais! Le-am spus: „Au revoir, îmi pare rău, dar nu se poate”. Monica şi cu mine vorbim aşa cum vorbim noi două, şi prin Internet, prin întrebări, am terminat cartea acum vreo două luni. [...] Monica este fata lui Dinu Pillat, care e vărul meu primar. Aşa că i-am trimis poze şi cu Dinu, cu tat-su, când avea vreo 15 ani. Cartea se cheamă foarte nostim: O mătuşă de-o poveste. Foarte nostim! Îi era frică, de cum o să găsesc eu titlul. „Vai, am zis, genial!” Şi zice: „Eşti sigură?”. „Da, sigură!” E foarte bine orchestrată. O carte de vreo 150 de pagini.


E bine, nici prea lungă, nici prea scurtă.
Da. Albumul Ioana..., cei de la editură voiau să facă o carte atâta de mare...


Să nu încapă în bibliotecă!
Da, şi grea să nu poţi s-o duci. Să n-o citească nimeni! M-am chinuit... că nu, nu, nu.


Doamna Nu!
Ha, ha, ha! Madame Nu, sigur că da! Pe urmă, din nou: că trebuie publicitate! „Uite, trebuie să pui aici toate criticile pe care le-ai avut în viaţă.” „Eu? Nici să nu vă gândiţi! Nu mă interesează ce am spus eu şi ce a spus ăla.” Cum am să pun ce a spus ăla, ce am spus eu, ce a spus nu ştiu cine? A, pot să pun ce a spus, eventual, bărbatu-meu despre mine sau cineva pe care îl apreciez eu. Ce spun alţii, că sunt colosală, că sunt nu ştiu ce, nu are nici un sens. „Nu, că nu se poate, că trebuie să punem.” Eu... nimic! Nici vorbă! Nu au mai văzut aşa ceva. Biografia scurtă, concisă, că nimeni nu citeşte, îţi spun eu. Am o sută de mii de cărţi din astea, cadou de la pictori. Citesc prima pagină şi gata. Eu vreau să văd pictura lor. Eu vreau ca tu să vezi ce am făcut, tu să judeci! Să spui ce crezi tu, ce-ţi place ţie. Asta mă interesează. Şi ce-a crezut Sergiu despre mine. E important ce-a crezut Sergiu. [...]


Vorbeşti în albumul pe care l-ai scos acum, în ianuarie 2011, despre 45 de ani de fericire cu Sergiu. Care este secretul acestei fericiri?
Niciodată nu m-am plictisit! 


Secretul ar fi să nu te plictiseşti? Că pasiunea trece...
Nu trece! Asta e, că nu trece. N-a trecut. 


Nu?
Nu! Şi apoi mai cred că trebuie să ştii să te reînnoieşti mereu. Să te reînnoieşti întotdeauna. Fără să faci expre, dar tu însuţi să te reînnoieşti. De exemplu, Sergiu spunea ceva, ce am aflat ulterior, unui mare prieten, care mi-a spus mie, pe care l-a întrebat: „Ştii tu ce e Ioana?”. Şi prietenul acela, cam speriat...


Cred şi eu. O asemenea întrebare!
Da, săracul, tot dădea din colţ în colţ: „Ştiu şi eu?”. Şi Sergiu: „Ioana e viaţa!”. 


Frumos!
Splendid! „Tu ştii ce-i Ioana? E viaţa!” E superb... N-am pus-o în carte.


Nu-i nimic, am s-o pun eu în interviu!
„Ioana e viaţa!” Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti.


Ai scris că era un tumult, un vulcan, o furie. Absolut splendidă fotografia lui dirijând, pe care ai pus-o în ultimul album!
Era ceva nemaipomenit. Tumultos, bineînţeles. Un vulcan! Şi, când îţi vorbea, crezi că era aşa, cu „Ce mai faci?” Nu! Dacă nu era una ca mine cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva... nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit! M-am plictisit! M-am plictisit! [...] 


Cum l-ai cunoscut pe Sergiu?
Venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: „Am întâlnit bărbatul vieţii mele”. Şi el s-a uita la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. [...] A fost un coup de foudre. Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Jamais! Je suis partie pour la vie! De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. 


A existat între voi o deplină armonie? Nu vă certaţi niciodată? 
Mă certam cu Sergiu. Bineînţeles! Cum să nu te cerţi? Ce, puteai să taci? Că venea ca un fel de furie. Şi cum nici eu nu prea sunt apa care doarme... aşa că, vezi tu, ce ieşea. [...]


Nu vă plictiseaţi împreună! Să nu te plictiseşti ar fi unul din secrete.
Să nu te plictiseşti cred că este unul din secrete. Şi mai e ceva. Cred că trebuie să ştii să râzi. Să râzi cu „adversarul”. Şi, dacă ştii să râzi, eşti salvat. Eu l-am întrebat pe băiatul meu care se adoră cu nevastă-sa – au cinci copii fermecători: „Ia ascultă, tu râzi cu nevasta ta?”. Să ştii că ăsta e un secret care nu e discutabil. Şi mi-a zis: „Nu totdeauna”. „Să râzi, că, dacă nu râzi, dacă nu ai de ce să râzi, te plictiseşti de te ia dracu!” Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: „Dragă, am îmbătrânit şi eu” – dar era ca o floare – „şi femeile tot nebune sunt!”. Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. „Lasă că-ţi găsesc eu una!” Erau aşa teancuri. „Lasă că-ţi citesc eu!” „Nu îmi mai citi, că mă enervează, că-s tâmpite.” Şi, pe urmă, Sergiu mai avea aşa, nişte chestii: niciodată nu citea recenziile. Le arunca. Şi eu le adunam. Le-am cules şi am nişte arhive colosale. „Ce mai strângi toate hârţoagele astea? Ce-o să faci cu ele?” „Ei, lasă-le! Lasă-mă în pace! Nu mă pisa!” Toate decoraţiile lui, peste optzeci: de aur, de argint, din nu mai ştiu ce. „Hai să le luăm!”, îi spuneam. Că primea mereu, îi dădeau prin diverse ţări şi trebuia să ne ducem când i se înmânau. „Nu, ce să le luăm, îmi zicea, că sunt grele!” Eu nu, le culegeam. Şi le am. Era... cum să-ţi spun? Era de o anti-publicitate colosală. Ce să-ţi spun? Aşa era. Şi eu m-am format după el.


Când ani aveai când v-aţi cunoscut?
26 de ani. Şi am crescut în chestia asta. Mi-aduc aminte că a venit – acum o sută de ani!!! – un tip la galerie să cumpere un tablou. Adică se arăta interesat de un tablou. Ce să cumpere?!  Îmi spune: „Uite-te cum facem: eu scriu la Figaro o recenzie, aşa, şi mata îmi dai un tablou”. Eu am găsit asta normal şi am venit acasă să-i spun lui Sergiu: „Uite ce mi-a propus un critic, să facă o cro­nică şi eu să-i dau un tablou”. „Ce? Ce? Prostituţie! Asta e prostituţie!” Şi avea dreptate. În fond, îmi dădusem şi eu seama, dar aveam 26 de ani şi voiam să răzbesc. Şi era destul de greu pentru mine ca femeie. [...] Asta e. Sergiu m-a crescut, că el avea 38, 39, aproape 40 de ani, şi eu 26 şi toată experienţa sau teoria lui despre viaţă am sorbit-o, am absorbit-o ca un burete. Chit că uneori nu eram de acord. Dar asta lucrează împotriva voinţei tale. Aşa a fost. După moartea lui Sergiu, au venit unii să-mi propună să-i fac biografia! Îţi închipui ce enormitate? Mie să-mi propună să fac biografia lui Celibidache! Că numai eu, cică, pot s-o fac! Sigur! Şi să intru în interiorul lui, în sufletul lui! Atâta mi-a trebuit: „Au revoir, monsieur. Ravie de vous connaître! Par lŕ! Îmi cereţi să urc Everestul? Nu am suflu pentru asta! Aşa că regret, rămânem amici şi drum bun! Cum să-mi ceri să fac aşa ceva?”. Biografia lui Celibidache! Cum să fac biografia unui om care era complet? Completissimo! Se pricepea la tot. Şi la pictură se pricepea! La orice vrei tu. La filozofie! La arhitectură! Doctor în matematică! Şi eu să intru în interiorul lui, în buricul lui şi să-mi permit eu să vorbesc despre Celibidache?! Nu-mi permit. Nu-mi pot permite. Aşa da, cum vorbim noi, dar nu să intru în profunzime! Jamais! Îmi spunea şi Monica Pillat să vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre exil. Eu? Eu să-mi permit să-l judec pe Eugen Ionescu? Şi pe altul? Pe alţii pe care i-am cunoscut? Atâtea celebrităţi pe care le-am cunoscut? Jamais de la vie! Nu-mi pot permite aşa ceva. Fiecare la locul lui! Eu stau în locul meu. Am şi eu destule. Le am şi eu pe ale mele şi pas besoin de juger oameni de asemenea calibru, de asemenea gran­doare. Monştri sacri! Că, vorba aceea, am cunoscut tot ce se putea cunoaşte mai bun. Datorită lui Sergiu, am avut acces pretutindeni. Ne chema toată lumea. În fine, eu am cunoscut tot ce poate fi mai bine! Dar cum să mă pun eu să judec? Cum pot eu să judec? Uite, chiar pe Zinoviev?! Cum să pot eu să-mi permit să-l judec? În ce calitate? A, pot să spun două-trei lucruri aşa, care nu sunt importante. Dar, altfel, nu! „A, eşti modestă” – mi-a zis cel care venise să scriu biografia lui Sergiu Celibidache, care a venit ultima oară. Vă ţineţi retrasă. În exil. Pas du tout, monsieur. Mais, chacun ŕ sa place! Şi eu aşa cred. Nu mă simt deloc în exil.


Îmi place cum judeci!
Păi, nu? După cum vezi, nu mă ţin deloc retrasă. Dar îmi văd de treaba mea, de drumul meu! Cum să pot să-l judec eu pe Celibidache? Jamais de la vie! Am păţit o chestie colosală. Ştii, a venit aici, la mine, un kinezist. Ştii ce e? 


Un fizioterapeut.
Eh! Tânăr. De vreo 35 de ani. Şi nu ştia cum mă cheamă, nu ştia nimic. Trimis de o prietenă, căreia i-am spus: „Poate ştii vreun kinezist, că aş avea nevoie”. Şi ea mi l-a trimis. A sunat. I-am deschis. S-a prezentat: „Eu sunt domnul cutare”. „Pofteşte, te rog, aici!” Şi l-am poftit în salonaşul unde stăm noi de vorbă acum. Când l-am pus să se aşeze aici, el a început să se uite în jur şi eu am ieşit pentru puţin, nu mai ştiu pentru ce. Când m-am întors de unde fusesem, el mi-a spus aşa, parcă şovăind: „Mata, cunoşti pe domnul ăsta?”. Şi a arătat spre o fotografie a lui Sergiu. Zic: „Puţin”. Zice: „Dar erai prietenă cu el?”. „Puţin.” Eu nu voiam să spun nimic, ştii. Să văd de ce mă întreabă. Şi, pe urmă, zice: „Eu aş fi vrut să-l cunosc!”.  „Şi eu!”, zic. 


Ha, ha, ha!
Stai să vezi, că-i comică la sfârşit chestia asta! Nemaipomenită! Şi, pe urmă, zice: „Eu cântam la violoncel”. „A, foarte bine! Bravo! Şi cum de-ai ajuns dumneata kinezist?” Şi aici îmi spune ceva colosal: „Mi-am dat seama că nu dădeam nimic nimănui!”.


Extraordinar!
Şi nu-i totul! Zic: „Asta-i colosal ce-mi spui!”. „Da, şi atunci am învăţat să fac pe kinezistul.” „Da, aşa poate dai”, zic eu. Mai stă ce mai stă, se mai uită la afişe şi zice: „Ştiti, eu sunt un mare admirator al lui Celibidache”. „Şi eu”, zic. Foarte modestă, aşa. Zice: „Credeţi că aş putea să fotografiez baghetele lui?”. „Da, sigur că da! Dacă îţi face plăcere, de ce nu?” „Pot să fac fotografia? Îmi daţi voie?”, a spus, parcă nevenindu-i să creadă. „Te rog!” „După atâta vreme să ajung...” Şi îl văd că tremura. Tremura de emoţie. Şi nu am de lucru, văzându-l cât e de tulburat: „Uite, ştii, fiindcă văd că eşti aşa de emoţionat, vreau să-ţi spun ceva. Sunt nevasta lui!”. Dragă, am crezut că moare pe loc. A început să tremure. Ce n\'est pas vrai! Ce n\'est pas vrai!. A început să tremure şi mai tare. Ce să mă fac cu el? „Domnule, să-ţi dau un pahar cu apă? Ce să-ţi dau? Uite, dacă vrei îţi dau o fotografie a lui Celibidache. Să-ţi caut o fotografie! Ce să-ţi dau?” După ce i-am adus un pahar cu apă şi a sorbit câteva înghiţituri şi şi-a mai revenit, m-a întrebat abia şoptit: „Credeţi că pot să vă mai telefonez?”. „Te rog!” Şi, în fine, dă să plece. Când să plece, când să iasă pe uşă, se întoarce aşa şi vede tabloul ăsta!


O icoană de-a ta, pictată de tine.
Da. Şi-mi zice: Eu cunosc pictura asta, dar nu-mi amintesc numele pictoriţei!. Iar eu de colo: Nu te nelinişti! O ai în faţa ta! Ioana! Şi, dragă, de unde înainte tremura de emoţie, acum se uita la mine ca la o ţicnită! A crezut că sunt ţăcănită: Ce-o fi cu asta? Întâi zice că e nevasta dirijorului şi acum mai zice că e şi pictoriţa pe care o ştiu!. A ieşit şi s-a dus glonţ la prietena asta a mea care-l trimisese: „Dragă, dar doamna asta, la care m-ai trimis, e trăsnită sau e normală? Că întâi mi-a zis că e nevasta lui Celibidache şi pe urmă zice că e şi Ioana, pictoriţa!”. Păi, este, i-a spus prietena mea, ce să facă dacă este?!


Poate ar trebui precizat că nici pe plăcuţa apartamentului din holul de la intrare şi nici la uşa apartamentului nu apare numele de Celibidache.
Da. [...] Mi s-a părut aşa de comică povestea! Chiar nu i-am povestit-o lui Monica Pillat. [...] M-am amuzat când am făcut cartea. Că nu era serios. Era serios, dar nu era. Adică tot ce este în carte este cu preciziune, cutare, cutare, cutare, dar luat aşa, ŕ la Ioana, ştii. Eu nu mă iau în serios. Cum nu se lua nici Sergiu în serios. Dar ştia ce valorează. Însă nu cu pretenţii tâmpite. Nu ştiu dacă vezi câţi oameni cretini se cred geniali, se poartă de parcă ar fi geniali.


Cei geniali au understatement-ul...
Aşa este. Bravo! Cei geniali au understatement-ul. Or, Sergiu niciodată nu se lua în serios. Bine, atunci când era treabă, făcea treabă. Şi eu, când lucrez, când fac treabă, nu sunt prea simpatică. Pentru că sunt foarte riguroasă. Aşa că a fost un chin pentru cei cu albumul Ioana..., vreau să spun, care a apărut acum, cum ţi-am spus. Nu acceptam nimic din ce-mi propuneau! Nu vroiam nimic. Eu am făcut macheta cum am vrut eu. Fotografiile simple. Familie. Biografia, la fel. Încă şi pe Sergiu l-am pus în carte pentru că spunea ceva de culori şi de muzică. Altfel nici nu-l puneam! [...] Ceea ce am găsit important, ceea ce am găsit foarte necesar a fost ce spunea Giscard, pe care l-am pus la sfârşitul cărţii, pentru că ceea ce spune el am găsit că este genial: On ne vieillit pas, on a des jeunesses successives!. Iar eu spun la început: „Nu mă întrebaţi despre vârsta mea, ea se schimbă mereu”. Deci, ceea ce zic eu la început se potriveşte cu sfârşitul, cu ce spune Giscard. Pentru că ce să facem? E adevărat. Îmbătrânim cu toţii. Îmbătrânim. Dar, în fond, nu.


Trăim tinereţi succesive!
Bineînţeles, dacă ştii să le captezi, dacă ştii să prinzi.


Dacă rămâi mereu copil, uimit în faţa minunilor lumii. În momentul în care încetezi să mai fii copil, ai murit.
Ai murit! Asta e foarte adevărat. Asta o spunea şi Brâncuşi. Da, sigur, dar cum oamenii nu prea înţeleg anumite lucruri. [...] La şcoala publică nu se mai învaţă nimic. Nu mai ştiu nimic. Intră în liceu şi nu ştiu să scrie. Ce mai vrei? Eu găsesc că este mortal! Şi să mai ai pretenţii de cultură? Şi asta în Franţa, ţara culturii, care mişuna altădată de cultură, era îndopată, îmbibată de cultură. Şi a ajuns cum a ajuns. La televiziune să vezi, în La France musique apare câte unul care habar nu are de nimic şi îl scoate pe un altul, la fel, drept le grand pianiste, care chiar ajunge de se crede geniu. Când aud, îmi vine rău, mi se face rău. Uite, ŕ-propos, eram la o masă, acum nu ştiu câţi ani. Şi cântase Sergiu cu Michelangeli, un geniu! Un geniu! Şi toţi din jur, noi toţi îi firitiseam pe amândoi. Şi Michelangeli s-a ridicat şi a spus: „Nu sunt eu! Cel mai mare pianist e Lipatti”. Asta e foarte important. Adică, Michelangeli, un geniu, cu adevărat un geniu, a spus: „Nu sunt eu, e Lipatti. Cel mai mare e Lipatti”. Mi s-a părut extraordinar, ştii, ca el să recunoască, să spună asta. 


L-ai cunoscut pe Lipatti?
Eu nu l-am cunoscut, că eram prea tânără, el a murit tânăr, dar mi-a spus toată lumea, şi Clara Haskil, care era o mare pianistă, că Lipatti era un geniu. Şi, ştii, Lipatti spunea despre Clara Haskil că ea era perfecţiunea, că nu el îl cânta cel mai bine pe Mozart, ci Clara Haskil. Adică, ei, cei geniali, nu spun despre ei că sunt geniali şi nici nu vor să li se spună că sunt geniali. Sergiu îmi spunea că, atunci când l-a auzit la Berlin pe Michelangeli cântând la pian, i-a mulţumit lui Dumnezeu că nu l-a făcut pianist, că nu i-ar fi putut face concurenţă lui Michelangeli. Şi Sergiu era el însuşi un mare pianist. Da, dragă, şi auzi astăzi tot felul de cretini spunând despre alţi cretini că sunt genii.


Nu au simţul ridicolului! Nu-l mai au! 
Nimic! Nici urmă! Şi magnifizează, cu cuvinte, ştii. De aceea, eu, când am văzut că vor să pună critici despre mine în carte, le-am spus: „Scoateţi, scoateţi tot, pe toate!”. Păi, sigur că magnifizează! Păi, ce-i Paul Klee pe lângă mine?!! Nu-i nimic! Paul Klee, un nimic! Sunt eu! Mai mare ca Paul Klee!


Ioana, ai făcut demult o pasiune pentru opera lui Paul Klee, care a devenit maestrul tău spiritual. E un model de care nu te-ai dezis până azi, nu? S-a spus despre tine că ai fi sora mai glumeaţă a lui Klee şi, ca şi el, pictezi nu lucrurile, ci efectul.
Asta aşa este. Dar să mă compari cu Klee? Să mă vezi mai mare decât Klee? Cum, dragă? Cum să-mi fac eu publicitate? Omul citeşte cartea şi-i place sau nu-i place. Treaba lui. Poate să-i placă sau să nu-i placă. Asta e libertate totală. Dar să pun eu ce au spus alţii despre mine, ca să-i placă pentru asta cartea? Apoi, poate să-i placă pictura mea şi să nu-i fie pe plac cartea; sau cartea să-i spună ceva şi pictura mea nu. Pentru mine sunt amândouă importante; pentru ceilalţi, nu ştiu.


Ioana, ce ţi-a adus ţie pictura?
Tot! Tot! Întâi şi întâi, cred că mi l-a adus pe Sergiu. Cred. Şi am descoperit pictura cu el, în fond. Eu totdeauna am mâzgălit. În fine, după mine, era o mâzgăleală. Făceam portrete, tot felul, schiţe. Dar nu căutam. [...] Am început căutarea cu el, cu Sergiu, care era şi un critic colosal. Când nu-i plăcea, era clar. Îmi spunea de-a dreptul: „Ce-s chestiile astea? Unde vrei s-ajungi? Nu vezi că nu-i organic! Nu vezi? Ce vrei să spui?”.  Şi, la sfârşit, Sergiu – ar mai fi putut să trăiască, săracu, dar făcea tot ce nu trebuia: mânca, nu prea se îngrijea, şi eu mă certam cu el, ar fi putut să mai trăias­că, mai avea multe de spus –, şi la sfârşit, aproape de sfârşit, mi-aduc aminte, se uita mult la tablouri, la tablourile mele. Stătea aşa, câte o jumătate de oră, şi-mi spunea: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura?”. 


Şi ce i-ai răspuns?
Adevărul e că nu prea i-am răspuns, că mi se părea aşa de profund, că nu eram demnă să răspund. Nu ştiu cum să spun. Cred că există o limită. Am spus asta şi în cartea cu Monica pe undeva. Cred, cel puţin, că am pus-o în carte. Există o limită până unde poţi vorbi. Apoi nu mai ai cuvinte. Cuvintele nu-ţi mai sunt de folos, de ajuns. Asta e. E adevărat că se uita ore întregi la tablourile mele.


Klaus Umbach scria în Celibidache – celălalt maestru că, într-un fel, concertele dirijate de Sergiu Celibidache erau „adevărate liturghii simfonice”, care îi făceau pe unii „să le asculte stând oarecum în genunchi”. Prin muzică, Sergiu era la fel de aproape de dumnezeire ca şi tine prin culoare. 
Sigur că era! Adică ştia că sunt atâtea lucruri care se întâmplă şi care merg dincolo de cuvinte, pe care nu le poţi transpune în cuvinte, chiar dacă vrei. 


Că muzica şi pictura te apropie de Dumnezeu, te purifică.
Sigur că da, deoarece pentru Sergiu muzica era spiritualitate pură, care trebuia să te ducă într-o altă lume. Ştii, Sergiu avea o teorie, că dacă după concert te duci la o bere şi la un cârnat înseamnă că nu ţi-a dat nimic concertul, că totul a fost degeaba. Or, asta trebuie să facă un dirijor... să insufle. „Dacă nu poţi să-mi insufli nimic, dacă nu poţi să-mi dai nimic, atunci stai acasă, stai în banca ta!” Când Sergiu a dirijat Ravel în Franţa, s-a scris în ziare La premiere audition, pentru că nu mai fusese cântat aşa. Şi te întrebi chiar cum de au ieşit Ravel şi Debussy, cum de-au apărut, pentru că francezul este moralist, dar nu muzician. Michel Bouque a scris: Qu\'est-ce que c\'est la perfection? C\'est Celibidache!. Pentru că, vezi tu, Sergiu dirijase şapte ani orchestra din Berlin. Adică pe care şi-o făcuse el la Berlin imediat după război. Şi acolo se făcea muzică, nu glumă. Ştii tu cum sunt nemţii. Acolo, la Berlin, l-a văzut şi l-a auzind pe Furtwängler dirijând, pe care Sergiu l-a divinizat. Nu ştiu dacă ai citit cores­pondenţa dintre ei. Aşa că, vezi tu, o partitură nu e ca o carte, s-o citeşti. E ca şi teatrul, dacă nu ştii să accentuezi unde trebuie, să-i înţelegi filozofia, atunci... Să faci dintr-o bucată care e minunată o porcărie?  Să nu ai tu nici un respect pentru cel care a scris bucata? După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. [...] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea Sergiu, altfel, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el. Am făcut expoziţie după expoziţie, cu nişte chestii nemaipomenite. Şi, la un moment dat, am făcut un tablou – pe care l-am dat cadou lui fiu-meu, nu am vrut să-l vând –, ei, şi în tabloul ăsta apare Sergiu! Apare Sergiu în pictură! O să-ţi arăt, că am mărit fotografia. Apare! Abstract. Sigur că abstract. Dar trebuie să-l vezi! Şi tu îl vezi...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul