Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Critica şi revoluţia

        Horia Gārbea

Steampunk: A doua revoluţie,
Editura Millenium Books, antologie de proză


Īn seria Antologiile Millenium de la Millenium Books, editură consacrată pentru lucrările SF romāneşti şi străine, a apărut īncă o lucrare consistentă, cu titlul Steampunk – A doua revoluţie, editor fiind Adrian Crăciun. Volumul, avīnd 300 de pagini, cuprinde lucrări scrise, cu o excepţie, anume pentru această culegere ale unor autori cunoscuţi ai genurilor SF şi Fantasy din mai multe generaţii (īntre 33 şi 67 de ani) şi trepte de consacrare. Ei sīnt, alfabetic, Aron Biro, Oliviu Crāznic (botezat oda­tă, prin eroare, Ovidiu Crīznic, chiar la titlul povestirii), Ştefana Czeller, Costi Gurgu, Michael Hăulică, George Lazăr, Mircea Opriţă, Florin Pītea, Marian Truţă, Ioana Vişan, dar īn sumar ordinea e alta, nici cronologică, din raţiuni pe care editorul nu le explică. Lucrul de căpătīi este că textele sīnt bune şi foarte bune şi e remarcabil că, deşi apar nume grele care nu īşi dezmint faima, precum Mircea Opriţă ori Michael Hăulică, ele au de luptat din greu cu forţa narativă şi expresivă a mult mai tinerilor Aron Biro, Oliviu Crāznic, de la care aveam totuşi aşteptări mai mari după recentul roman, Ştefana Czeller, speranţă confirmată şi după lectura romanului de debut Cerneală şi sānge, la care mă voi referi īn curīnd, Ioana Vişan, Florin Pītea, acesta cu o povestire cam rapid dusă la final, dar bine articulată şi cu o poantă de zile mari. Jocul de-a „care īmi place mai mult?” e o ispită pentru oricare cititor şi fiecare īşi va găsi răspunsul, după afinităţi. Nu e exclus ca, la un „poll”, fiecare dintre povestiri să primească voturi pentru locul īntīi, pentru că toate au aspecte prin care ies īn evidenţă. Īn ceea ce mă priveşte, aş ezita – dacă ar fi să acord laurii unui singur text – īntre Profeţii despre trecut, de Aron Biro, şi Lungul drum din cer acasă, de Marian Truţă, şi cred că aş opta, īn final, pentru cel de-al doilea. Ambele au fantezie bo­gată, scriitură profesionistă, o excelentă īmbricare a realităţii cunoscute cu ficţiunea ieşită din inspiraţia autorilor. Īn ambele apar personaje reale: Grigore Moisil īn confruntare cu Nicolae Ceauşescu, la Aron Biro, iar la Marian Truţă, Iuri Gagarin picat din primul zbor cosmic īntr-o Romānie şi o lume care au luat-o pe alt drum decīt al istoriei cunoscute, rămīnīnd īnapoiate, o lume īn care nu s-au inventat avioanele, nici telefonul, ba nu au apărut nici Statele Unite ale Americii. Īn toate povestirile apar elemente de steampunk clasic: dirijabile, veliere, aerostate, proto-avioane care atacă Constantinopolul (la Costi Gurgu), dar şi alte roade ale imaginaţiei autorilor, precum alchimişti care fac aur īn serie, dar īntr-o lume īnapoiată, ce abia descoperă trăsurile fără cai prin 2005 (la Mircea Opriţă). Important e că toate poveştile au un tīlc, suspans şi, cele mai multe, un remarcabil umor. Un personaj al lui Michael Hăulică se numeşte Raul Colentina, prin īnlăturarea hītră a unui semn diacritic. La Florin Pītea, Vasile Alecsandri īntīlneşte īn zorii Unirii, īn timp ce Cuza-Vodă nu se lasă convins de necesitatea progresului şi a unor maşini de zburat mai grele ca aerul, un tīnăr bizar, care şopteşte pe străzi: „O, Levant, Levant ferice!”. Şi aşa mai departe, spre īncīntarea şi hazul celor care, din proprie curiozitate ori la īndemnul meu, vor parcurge volumul.



Mircea Dinutz: Scriitori vrānceni de ieri şi de azi,
Editura Zigotto


Volumul este o selecţie de articole despre opera unor autori care au legături cu zona Vrancei, chiar dacă unii au părăsit-o demult, ca Varujan Vosganian, cel mai notoriu dintre cei 18 analizaţi, dacă facem abstracţie de Duiliu Zamfirescu. Unii sīnt demult uitaţi, ca G.M. Vlădescu. Alţii, deşi au dispărut mult mai recent, ca Florin Muscalu, nu mai sīnt frecventaţi de cititori şi critică, deşi vor fi scris „admirabile texte” şi „versuri care ne uimesc”, cum ne asigură Mircea Dinutz despre regretatul Muscalu. Chiar mostrele alese de Mircea Dinutz din opera unui poet lon­geviv ca Ion Larian Postolache (1916-1997) ne conving că peste unii uitarea a căzut justificat. Totuşi, criticul īi scutură pios de păienjeniş, īncercīnd să īi interpreteze, uneori cu porniri encomiastice frizīnd umorul involuntar. Astfel, pentru Ion Larian Postolache, poet nesemnificativ: „Epicentrul acestui teritoriu este gara de unde au plecat īn secvenţe temporale distincte studentul, iar mai tīrziu soldatul de presimţiri zdrobit”. Normal c㠄secvenţele temporale” sīnt „distincte”, una fiind „mai tīrziu”, cīt despre „epicentru”, a vorbi despre el īn Vrancea este echivalent cu a vorbi de funie. Multe formulări bombastice ale lui Mircea Dinutz provoacă tentaţia ricanărilor sarcastice ale cititorului. Opera lui Liviu Ioan Stoiciu īi stīrneşte criticului exaltări parţial justificate, dar şi formulări contradictorii sau chiar vide de īnţeles. Va­rujan Vosganian, pentru care comentariul se rezumă la romanul Cartea şoaptelor, e tratat mai echilibrat. Pīnă la urmă, emfaza elogiilor, aplicată şi unor autori de tot modeşti, stīnjeneşte şi īi pune īntr-o lumină proastă pe cei, puţini, care au semnificaţie. De remarcat, īn treacăt, numele indimenticabil al editurii gălăţene care a publicat cartea.


Andrei Oişteanu: Narcotice īn cultura romān㠖 Istorie, religie şi literatură,
Editura Polirom, eseu


O lucrare masivă, bine documentată, seducătoare prin subiect şi scriitură. Aşa se prezintă cartea lui Andrei Oişteanu. E totuşi sigur că experienţele semnificative cu substanţe narcotice şi halucinogene nu au abundat īn cultura noastră, īncīt autorul a găsit porivit să se extindă şi la tutun ba chiar şi la cafea, substanţe (plante) ce numai abuziv pot fi numărate īn rīndul celor dătătoare de tulburare raţională şi iluzii. Chiar dacă unii intelectuali romāni vor fi īncercat viciul, cu deosebire Mircea Eliade şi Ion Barbu dintre scriitori, după cum ne convinge Andrei Oişteanu, majoritatea lor trăiau īntr-un mediu patriarhal şi ferit de excese de acest fel. Mai mult ei, īn frunte cu Ion Barbu īnsuşi, recurg la gingaşe parafraze pentru a denumi „somnul controlat”. Din acest punct de vedere sīnt remarcabile decodificările lui Andrei Oişteanu pentru nişte poeme ale matematicianului cotate  abuziv drept „parnasiene” īn care termenul zăpadă, de pildă, trebuie īnţeles ca desemnīnd praful binefăcător. După Oişteanu, īn „Riga Crypto”, deghizare de altfel şi a poetului curtīnd o Helga norvegiană, trebuie văzută o ciupercă puternic psihotropă precum „regele ciupercilor halucinogene” – muscariţa. Enervarea tīrzie (1951) că nici filtrul de la Capşa nu mai e ce-a fost intră īn cu totul altă serie. Cu asemenea amănunte de istorie, istorie literară şi picanterii hermeneutice ne bucură spiritul Andrei Oişteanu. Cercetarea sa ajunge pīnă la literatura lui Andrei Condrescu şi chiar mai īncoace, la Bucurenci şi Vakulovski ba chiar şi la texte de „La Familia” sau „Paraziţii”. Ex­tensia temei literare a stupefiantelor īn romane de Stoian G. Bogdan, Bogdan Teodorescu sau mai ales regretatul George Vasilievici a venit „după īnchiderea edi­ţei”. Volumul lui Andrei Oişetanu este īnsă unul cuprinzător, metodic, atractiv īn stil şi, desigur, unic pīnă acum la noi. Destule argumente pentru a fi citit cu atenţie şi palpit.



Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir: Teodoreanu reloaded,
Editura Art, eseu


„Īndrăzneal㔠cerea Danton unei armate care avea de luptat cu un inamic superior numeric (cinci contra unu) şi ca armament. Cam neserios aparent, īndemnul lui a dus la ceea ce se ştie, lăsīndu-ne să ne īntrebăm dacă nu era preferabil ca istoria să fi luat alt curs, cel previzibil, prin īnfrīngerea armatelor franceze. Īn cazul celor doi autori, īndrăzneala este, categoric, benefică. Ideea lor īndrăzneaţă, chiar nebunească, aş spune, īn contextul criticii literare actuale, de a-l revizita pe Ionel Teodoreanu, caz aparent clasat definitiv, e, din start, simpatică prin aventura propusă. Aşadar, doi scriitori tineri īşi fac timp şi au chef să pună luminile unor miniţi de a căror īnzestrare cred că puţini dintre cei ce i-au citit se īndoiesc pe un „colbuit” interbelic, dintre cei ce nu par apţi să suscite revelaţii. Ciudat! Adică Andrei Terian se oboseşte īn Călinescu, Daniel Cristea-Enache se luptă cu īnsuşi Nichita Stănescu, Răzvan Voncu īl atacă pe Preda etc., etc. īntr-un elan de īnţeles la vīrsta maximei puteri analitice şi creatoare, iar Mitchievici şi Stanomir se abat asupra lui „Metaforel” Teodoreanu īn tandem, ca şi cum n-ar fi prea destul o măciucă la un car de oale. Paradoxal, oricītă admiraţie suscită īncercări critice precum cele enumerate mai sus, „l’audace” a cuplului Mitchievici (250 de pagini) şi Stanomir (120 de pagini) parcă impresionează şi mai mult, īncă din plecare. Aşteptările sīnt, īnsă, chiar īntrecute pe parcursul cărţii, atīt de rigoarea şi profunzimea lui Mitchievici, cīt şi de eleganţa şi poeticitatea lui Stanomir. Că pleci să te baţi cu prusacii e una, dar că iese un Valmy... Aici, īnsă, dificultatea nu stă īn forţa adversarului, nici īn defectele lui greu de speculat, ci īn aparenta sa transparenţă. Dar cei doi autori izbutesc să fie subtili şi să decortice orice sămīnţă, cīt de neīnsemnată, ba chiar ne conving că lucrurile sīnt mai complicate decīt par. Ei reconstruiesc un Ionel Teodoreanu din piese de lego şi ceea ce le iese este formidabil. Se confirmă īncă o dată că important nu este atīt peisajul, cīt ochiul care īl contemplă şi īl reface īn minte, iar apoi pe pīnză. Admirabile īn aproape fiecare pagină, eseurile lui Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, au, pe līngă marea lor etalare de inteligenţă, fie şi īn abuzurile de interpretare, calităţile unei scriituri rafinate, niciodată plictisitoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul