Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ia, neamule, chewing gum!

        Iorgu Drăghicescu

Puterea e complexă şi cu multiple aspecte. „Cine ţine toate minte şi ar sta să le asculte?” Eu, bunăoară. Mai ales când naratoarea e carismatică şi povestea promite să mă ţină cu sufletul la gură. Între noi fie vorba, după atâtea dramolete, scenarite şi daraveli de tarabă, când aud prin târg ceva, cumva despre un documentar serios, îl aştept ca pe o plăcere vinovată.


„Culoarele puterii”, noua rubrică a Irinei Păcurariu din cadrul emisiunii „Cu ochii-n 4”, urma să fie deliciul meu de săptămâna asta. Intrigi, dezvăluri, conspiraţii, dedesubturi scoase la lumină, fel de fel de aspecte nebănuite ale mecanismului puterii urmau să fie puse pe tavă, iar eu, gurmand din fire, nu aveam decât să mă delectez cu ele după pofta inimii. Şi, în loc de festin, am fost servit cu supă la conservă, fast food şi pufarine colorate la desert. Ce e drept, ambalajul a fost rafinat şi servirea ireproşabilă. Dar ce folos? Gustul tot amar a rămas.


Meniul a fost compus din cinci interviuri cu persoane importante, fiecare în parte discutat în mod elevat şi preţios de Gabriel Liiceanu. Cuvinte mari, ştiinţă multă, carismă... dar cam atât. Nota condescendento-filozofică deja cunoscută, rearanjată pentru această ocazie şi nimic mai mult. În fond, ce ar fi fost de comentat? De la Prinţul Charles, cheia de boltă a primului episod, am aflat că e îndrăgostit. Cum de cine? De satele transilvănene. Subit şi fulgerător, dragoste la prima vedere, ca în adolescenţă. Bun, dar asta ştiam deja. Unde e dezvăluirea, unde e uau-ul? Niciunde. Poate doar o urmă de orgoliu gâdilat, un zâmbet în colţul gurii şi senzaţia, reconfortantă pentru unii, de „uite ce ţară frumoasă avem, de şi Prinţului îi place”.


Mai departe, am aflat ce ştiam deja. Un remember al zilelor apuse de glorie din perioada comunistă cu variaţiuni pe aceleaşi teme re-re-re-reluate. Subiecte „arzătoare la ordinea zilei”, comentate la vremea lor, asimilate în cultura urbană, care pentru unii sunt irelevante (generaţia Lady Gaga), iar pentru alţii sunt deja uitate (generaţia Dan Spătaru). De exemplu: cam cât mai costă un şvab? „Produsul” nu se găseşte nici la buticul din colţ, nici la hypermarket, nu s-a găsit niciodată nici măcar la aprozar sau gostat, dar s-a „comercializat” într-un timp. Un soi de troc între ai noştri şi ai lor – noi dădeam ok-ul, şvabul pleca bine mersi, nemţii îl primeau cu braţele deschise. Noi câştigam ceva mărunţiş, ei ceva materie cenuşie sau mână de lucru, după caz. Mare stupoare, mare noutate! Mai ales că şi eu vroiam să fug din ţară şi nu ştiam cum. Ce? Nu mai trebuie să fug? Trec graniţa doar cu buletinul? Uiasem, ramolitul de mine, că suntem în 2011, intraţi cu acte în regulă în lumea civilizată; e adevărat, mai mult cu actele. Aşa m-a tuşat izul ăsta de complicitate şi underground încât mai-mai să sar din fotoliu şi să controlez dacă nu cumva a rătăcit careva cartela de pâine de pe dulap.


Şi a mai fost în emisiune o felie din basmul tradiţional românesc demn de culegerea lui Petre Ispirescu, spus pe înţelesul tuturor de un personaj din poveste: însăşi Annely Utte Gabany, plecată din ţară la o vârstă fragedă. Poate că ar fi fost mai interesantă povestea ei de viaţă decât extrapolarea acestui „negoţ” pe care îl remarca, redundant, domnul Liiceanu. Dar nu se poate. Formatul e format, nu avem a-l schimba noi.


Nu vă mai povestesc şi despre Hu Chang, doamna care ne vindea ciment din Irak, Iordania, Iran tot acum mulţi şi trecuţi ani. Nici de la ea nu am aflat mare lucru. Poate doar că domnul preşedinte Băsescu are un mercantilism feroce şi, pe lângă flota pe care o împărţea cu ambele mâini, în mod egal, în stânga şi în dreapta, i-a propus doamnei Hu (sau poate Chang) o rafinărie la ofertă, nişte benzinării – două la preţ de una... Nu a ţinut, din păcate, pentru doamna care, spune ea, nu s-a îmbogăţit.


Ar mai fi şi doamna Jessica Douglas-Home. Fost redactor-şef la Times, de la care chiar am aflat ceva: de unde avea Liiceanu cărţi înainte de ’89? Ei bine, de la această doamnă le avea. Pentru că ea, în mărinimia ei, s-a interesat de acolo, de la Londra, cine din ţara românească are mai mare şi mai mare nevoie de cărţi. Şi cum a aflat că Liiceanu şi Pleşu sunt într-o mare lipsă, le-a şi trimis un pachet cât să îşi umple oamenii bibliotecile.


Începusem să mă suspectez de ţopism. Oare sunt impregnat atât de puternic de „incendiar” şi „senzaţional” şi „exclusivitate” şi mi-am pierdut busola? Sau buba e la ei, şi nu la mine? Noroc cu „întâmplarea” cu Dominique Strauss-Kahn. Aşa m-am scuturat de îndoială şi am deschis bine ochii; dacă şi la nivelul lor se practică mazilirea prin oprobiul mediatic, de ce să mă mir că nouă ni se livrează gume colorate şi parfumate cu gust de mitilic pe post de hrană? Nu sunt paranoic, teoria conspiraţiei am fumat-o demult, aşa că nu mă mai încurc: firele cu care „păpuşarii” din ce în ce mai neprofesionişti vor să ne manipuleze se îngroaşă pe zi ce trece, iar multe dintre ele dau semne că se tocesc. E bine, e rău? Cât despre mine... privitor ca la teatru eu în lume mă-nchipui, pentru că le cam ghicesc chipul. Mie nu îmi place guma de mestecat.


A, şi apropo de senzaţii. Aţi prins sfârşitul lumii sâmbătă noaptea? Eu l-am ratat. Scriam articolul şi mi-am amintit de el după ce se terminase deja. Cum a fost?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul