Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Recurs la istorie

        Adrian Costache

Am în faţă un document mai vechi de o sută de ani, un raport al directorului Liceului „Sf. Sava”, întocmit la sfârşitului anului şcolar 1887-1888, din care citez: „În privinţa programelor (programelor şcolare – n.n.), pe cât e de uşor a afirma că s-au aplicat cu exactitate, pe atât este de greu de a cere de la  profesor să dea cursului ce predă dezvoltarea cerută de armonia (subl.ns.) ce trebuie să existe între acest curs şi celelalte materii de studii fără a încărca mintea elevului. În adevăr, nefiind o programă analitică bine întocmită, se poate întâmpla ca unii profesori, iubitori de a face ca elevii lor să capete cât se poate mai multe cunoştinţe asupra obiectului ce predau, să dea cursului lor o dezvoltare mai mare decât cere cadrul îmvăţământului secundar, mai cu seamă că acei profesori, fiind familiarizaţi cu materia ce predau, găsesc că nu e mult, că e simplu şi lesne de reţinut de către elevi (subl. ns). Pe de altă parte, se poate întâmpla ca alţi profesori să facă mai puţină materie decât strictul necesar cerut de priceperea lecţiunilor care sunt în legătură cu acea materie. De unde rezultă că se poate strica într-un caz şi celălalt armonia ce trebuie să domine în combinarea diferitelor materii de studii”.


Raportul conţine şi alte lucruri interesante privind disciplina în liceu, promovarea elevilor, posibilitatea ca unii dintre ei să poată trece a doua oară un examen, după ce prima oară nu l-au luat, promovabilitatea fiind o problemă care preocupa conducerea de atunci a celei mai vechi instituţii de educaţie din ţară. Ceea ce mi se pare uimitor este actualitatea unora dintre problemele şi temele acestui document. Apare, de pildă, cu o evidenţă dezarmantă, ideea de supraîncărcare prin dificultatea conţinuturilor, vizibilă în gestul profesorului de a-i cere elevului mai mult decât este posibil, ceea ce duce la o dezvoltare nearmonică a personalităţii elevului. Problema e, aşadar, foarte veche, iar acei profesori de la 1887 care încărcau mintea elevului şi care dădeau cursului lor o dezvoltare mai mare decât era necesar nu făceau altceva decât să confirme existenţa uneia dintre cele mai cunoscute patologii care însoţeşte şcoala de bune decenii, dacă nu cumva de secole. Este vorba despre profesorul care săvârşeşte confuzia de a suprapune cunoştinţele pe care le cere elevului cu mulţimea pro­priilor cunoştinţe, uitând că elevul are mereu şi alte discipline de studiu. Iar problema devine agravantă în lumea de azi dacă un asemenea profesor face parte dintr-un grup de lucru care elaborează programe şcolare. Se ştie, de exemplu, că în ultimii 10 ani clasele primare de la noi au fost asaltate de concepte şi conţinuturi care surprind adesea prin gradul de dificultate. (Nu ştiu dacă „teoria mulţimilor”, de exemplu, face parte din asemenea conţinuturi dificile, dar un matematician ne-ar putea lămuri!) Şi chiar dacă se poate accepta că, potrivit unor cercetări relativ recente privind funcţionarea creierului sau privind conceptul inteligenţelor multiple, mintea copilului de 5-6 ani se află într-o fază de maximă absorbţie şi flexibilitate, adevărul educaţiei şi al rezultatelor obţinute pe perioade mai lungi de timp confirmă faptul nedorit că, după parcurgerea unui traseu şcolar în care conţinuturile sunt adesea deosebit de dificile, putem avea surpriza să descoperim la 14-15 ani mari deficienţe în învăţare. Apar, în context, dezinteresul pentru şcoală, lipsa de motivaţie sau chiar regresul intelectual, în condiţiile în care o învăţare de tip remedial e ca şi absentă în şcoala românească. Aşa se explică apariţia unor fenomene paradoxale, precum cele în care elevii pot şti, de exemplu, ce e aceea perspectivă narativă sau hermeneutică, pot, eventual, defini cu acurateţe metafora sau eul liric, dar au, în acelaşi timp, mari probleme în a înţelege un text obişnuit. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, adeseori, unele performanţe şcolare la o disciplină de studiu (marcate, de regulă, prin succese la Olimpiade!) sunt asociate cu un fel de „analfabetism funcţional” la alte discipline de studiu.


Surpriza pe care o produce documentul de acum mai bine de o sută de ani constă, aşadar, în faptul că formulează într-o manieră actuală o parte din problemele şcolii de azi: lipsa de unitate psiho-pedagogică în predare-învăţare-evaluare, construirea de programe ale căror conţinuturi dificile sunt adesea în contradicţie cu dezvoltarea elevilor, mulţimea disciplinelor de studiu – în anul şcolar 1887-1888 numărul disciplinelor de studiu era 12 – sau pierderea armoniei ca obiectiv ultim al educaţiei, ceea ce se poate traduce, în cele din urmă, prin eşec în dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane. Se adaugă faptul că, de ani buni, şcoala românească contemporană prezintă şi alte elemente de disfuncţionalitate, unele care privesc momentul în care un elev poate să treacă la o anume specializare sau vârsta la care înclinaţiile/abilităţile acestuia sunt conturate, ceea ce ar duce la o decizie corectă în privinţa unei direcţii de specializare de urmat. Există încă multe conţinuturi dificile în învăţământul obligatoriu, ceea ce determină părăsirea şcolii de unii dintre elevi, în vreme ce opţionalitatea ca soluţie e încă mai mult o „frumoasă teorie”, iar urmărirea armoniei în  dezvoltarea personalităţii elevului pare a fi cu totul secundară, dacă nu cumva uitată.


Sigur, noua Lege a Educaţiei face, în această privinţă, paşi înainte atât în privinţa numărului de discipline pe ani de studiu, cât, poate, şi în ceea ce priveşte o dezvoltare armonioasă şi motivată a personalităţii elevului, prin realizarea acelor portofolii care să-l însoţească pe elev în diferitele etape al şcolarităţii. Instrumentul cel mai potrivit în această direcţie este însă mărirea numărului disciplinelor opţionale, ca şi afirmarea legală a posibilităţii profesorului de a decide cu privire la conţinutul a 25 la sută dintre orele predate într-un an şcolar, aspecte prezente în noua Lege. Se poate presupune că cele două modalităţi, asociate cu o viziune didactică corespunzătoare, vor avea darul de a aşeza într-un cadru mai temeinic Educaţia, cel puţin ca Sistem. Cât priveşte conţinutul Programelor şi armonia dintre ele, asta, desigur, e o altă chestiune, şi aici lucrurile nu par a se apropia de conturarea acelui portret-standard al elevului din învăţământul obligatoriu care ar trebui să conţină cel puţin un lucru: care este pachetul de discipline obligatoriu ce trebuie parcurs în învăţământul general şi care sunt competenţele minimale şi valorile pe care orice elev promovat trebuie să şi le fi însuşit. Motive pentru care, de fapt, acesta este şi promovat! Din păcate, promovarea elevului dintr-o clasă în alta a devenit astăzi o caracteristică a unei societăţi care valorizează ameţitor o democraţie a dezinteresului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul